Cu sprijinul deputatului Carmen Hărău, REPLICA a lansat o carte-eveniment “Al Doilea Război Mondial – Ultimele mărturii”

Articolul a fost vizualizat de 1,221 ori

În municipiul Hunedoara, aniversarea a 140 de ani de istorie PNL a cuprins, printre multe alte evenimente semnificative, un moment important pentru orice hunedorean: lansarea unui volum de istorie vie, compus din mărturii ale veteranilor de război. 

cartea“Iadul era pe pământ, iar noi ne aflam în cazanul lui”, îşi aminteşte, cutremurător, Nicolae Zeriu de momente care sunt scrise dureros, cu sânge, în sufletul neamului. “Al Doilea Război Mondial – Ultimele mărturii” este o lucrare inedită, dedicată oamenilor care au luptat pe front, pentru pământul lor. Zeci de reportaje despre iadul trăit de veteranii de război şi publicate în ultima perioadă de săptămânalul REPLICA au fost cuprinse într-o carte despre o istorie încă vie a României. Cea mai mare parte a tirajului va fi donată bibliotecilor din judeţ. Pentru că REPLICA şi Carmen Hărău au considerat că aceste poveşti trebuie să rămână nu doar undeva pe o pagină de săptămânal, ori un site de Internet, ci şi ordonate într-o carte care-şi aşteaptă cititorii pe un raft de bibliotecă publică.

„S-a tipărit această carte pentru supravieţuitorii celui de-al Doilea Război Mondial, cu mărturii vii ale acestora, unicat pe judeţul Hunedoara. Şi chiar pe ţară”, a declarat la lansare Nicolae Lozneanu, secretarul Asociaţiei Veteranilor de Război, filiala Hunedoara. Este felul lor, al unor eroi, de a-i mulţumi deputatului Carmen Hărău: “Iniţiativa de a redacta acestă lucrare am avut-o şi pentru că eu, ca om, ca trăitor pe aceste pământuri, şi cu atât mai mult ca politician, mă simt foarte datoare faţă de oamenii care sunt adevăraţi ctitori de ţară, care au zdrobit Dictatul de la Viena şi care s-au întors acasă, din Munţii Tatra, pe jos”. Statisticile oficiale spun că, în urma celui de-al Doilea Război Mondial, România a înregistrat peste 900.000 de morţi, dispăruţi, prizonieri, răniţi şi invalizi, dintre care circa 92.000 de militari decedaţi. Este cifra vieţilor răpite, dar sufletele mutilate le-a contabilizat cineva? Când moare un om, se stinge o lume, pentru că dispare câte ceva din inima tuturor din jur. Acum puteţi calcula pagubele şi rănile sufleteşti ale românilor de atunci? Ne putem doar închipui lacrimile orfanilor, durerea părinţilor sau suferinţa soţiei care a dobândit tragic statutul de văduvă de război şi femeie singură pe drumul vieţii. În toată ţara, mai sunt în viaţă circa 20.000 de veterani de război, 760 de văduve de război şi aproximativ 102.000 de văduve ale veteranilor de război. În judeţ, dacă în urmă cu două decenii mai trăiau mii de veterani de război, acum au mai rămas circa 250 dintre foştii soldaţi care şi-au făcut cu prisosinţă datoria faţă de ţară. REPLICA v-a adus în faţă o mică parte din poveştile câtorva supravieţuitori, strânse într-un volum cu 200 de pagini. Din spatele cuvintelor, această carte sângerează.

“90 +”

poza de grup carmen harau cu veteraniiEste o generaţie de care România poate fi mândră: ne putem noi văita cât vrem din cauza vremurilor grele, dar nu am ajuns niciodată să mâncăm biscuiţi din firezar. Avem căldură la calorifer şi comentăm factura, în timp ce aceşti oameni au suportat geruri de minus 40 de grade, în cizme roase, cu mănuşi rupte, în tranşee insalubre, plini de păduchi, rugându-se pentru camaradul degerat de alături. În faţa gloanţelor, s-au ridicat, au privit moartea în ochi şi s-au gândit simplu: “Luptăm până la capăt! Cu Dumnezeu, înainte!” După zeci de ani, ţara poate că le este recunoscătoare, chiar sunt persoane care îşi doresc să le întindă o mână de ajutor, dar statul le “mulţumeşte” cu o pensie mizerabilă. În semn de respect, vine proiectul săptămânalului REPLICA Hunedoara. Cartea a fost lansată în aula Facultăţii de Inginerie, într-un moment aniversar: prin Hotărârea de Guvern nr.164/2015, anul 2015 a fost declarat „Anul Veteranilor de Război”, la 70 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi la împlinirea a 140 de ani de existenţă a Partidului Naţional Liberal. Deputatul Carmen Hărău a avut iniţiativa acestui proiect şi a finanţat apariţia cărţii: „Eu sper să fie una de patriotism, una de dragoste de ţară. La momentul acesta, după vreo 25 de ani de rătăcire, neîncrezători în valorile proprii, parcă nu mai spui cu mândrie «Sunt român». Nici generaţia noastră nu o mai spune, iar cea tânără parcă şi mai puţin. Trebuie să înţelegem cu toţii: o ţară este alcătuită din oamenii ei! Şi un proiect de ţară nu este proiectul unui om sau al unui partid, este proiectul unei naţiuni. Cred că, mai mult decât oricând, se pune problema reîntoarcerii spre noi înşine. Că «prin noi înşine» este deviza Partidului Naţional Liberal, iar deviza asta mie îmi este foarte dragă”.

Carmen Hărău: “O replică dată uitării şi nerecunoştinţei”

“Cartea lansată la începutul acestei săptămâni se vrea o replică dată uitării şi nerecunoştinţei cărora le-au fost supuşi vreme de zeci de ani luptătorii din cel de-al Doilea Război Mondial, adevăraţii făuritori ai României mari. Orice altă prezentare istorică adăugată textelor din această lucrare ar semăna cu un scârţâit de scaun într-o sală de concert. Este o carte de istorie vie, cum vie este dragostea de ţară a acestor oameni, şi vie trebuie să le rămână amintirea. Ne bucurăm că oamenii despre care putem citi în acest volum au mai putut să împărtăşească din eroismul lor, din experienţa lor excepţională de viaţă, dedicată nouă şi urmaşilor noştri. Putem învăţa de la ei ce înseamnă să îţi iubeşti ţara”.

Lecţii de viaţă

Într-o ţară unde văitatul este fenomen naţional, experienţele celor care au luptat, au pierdut camarazi şi chiar au fost răniţi de gloanţe şi schije sunt lecţii pentru cei care au inima şi mintea potrivită pentru a le înţelege. Noi, jurnaliştii de la săptămânalul REPLICA, cei care am scris reportajele despre viaţa pe front a hunedorenilor, suntem impresionaţi de dramele trăite de aceşti oameni, dar şi de seninătatea cu care povestesc veteranii de război. Fiind prezent la documentarea reportajelor, fotoreporterul Remus Suciu a descoperit poveşti atât de mari încât ar putea deveni „mondiale”: „Ne-au spus multe întâmplări şi mai puţin fericite, dar cele hazlii mi-au rămas în minte, toate. Recomand a se citi prima oară – chiar dacă nu e la începutul cărţii – povestea domnului Iacob Tancău, poveste care este un real scenariu de film. Îi aşteptăm pe cei de la Hollywood”.

Cea mai mare parte a reportajelor sunt scrise de Ciprian Iancu: „Fiecare dintre aceste poveşti poate fi scenariul unui film bun. Am fost mişcat de sinceritatea şi lejeritatea cu care aceşti oameni deosebiţi şi-au relatat experienţele. Toate aceste adevărate lecţii de viaţă sunt atât de impresionante încât nu am putut decât să le consemnez fără să mai intervin aproape deloc în ele, din punct de vedere editorial. Singurele intervenţii au fost cele care au vizat reaşezarea cronologică a scenelor, sau corelarea evenimentelor povestite cu evenimentele marcante ale acelei perioade”.

Patriotism simţit, nu doar declarat

Sunt zeci de poveşti cutremurătoare ale unor oameni care au stat în faţa gloanţelor, au suferit crunt de frig, de foame şi au văzut o mulţime de camarazi dându-şi ultima suflare. Dorinţa lor? „Eram tineri şi nu ne-a părut greu! Voiam doar să eliberăm pământul românesc. Ne-am luptat ca nebunii şi mulţi prieteni mi-au rămas acolo, anonimi, sub muşuroi”, spune Gheorghe Bicu. O parte dintre veterani au asistat chiar din sală la lansarea volumului, pe care îl consideră o dovadă sinceră de recunoştinţă. „Dragii mei – spune Ion Ciocan – veteranii de război trebuie să fie făclia călăuzitoare pentru generaţiile tinere. Să nu uităm că, pentru apărarea gliei strămoşeşti, foarte mulţi străjuiesc şi îşi dorm somnul de veci pe acest pământ”. Rusalin Bulzesc, un alt bătrân semeţ, a vorbit tare publicului, precum un căpitan, soldaţilor: „Vă mulţumesc tuturor acelora care aţi colaborat la această zi fericită, ca să ne mai bucurăm şi noi o dată în viaţă. Mulţumesc şi celor ce-or făcut această carte – spune bătrânul şi ridică volumul deasupra sălii cu o mână tremurândă şi ciuntită. Le doresc ca Dumnezeu să-i puternicească, să le dea forţă tuturora”, strigă bătrânul şi ridică mâinile în sus, ca şi cum ar ţine de cer să-i asculte rugăciunea. Apoi, în freamătul şi aplauzele săli, vuieşte: “Să trăiască România!”.

O datorie de onoare

Ada Beraru

A afla povestea de viaţă a unui om venit din infern este un privilegiu. Ca s-o scrii apoi, ca s-o redai lumii în adevărata ei lumină, trebuie s-o apuci cu grijă, dinspre dinăuntru înspre în afară, căci un reportaj cu un om şi povestea vieţii lui începe întotdeauna în sufletul său. Am fost acasă la veterani. Unii mi-au vorbit grav bolnavi, de pe pat, nefiind în stare să se ridice, cerându-şi iertare pentru neputinţa lor, alţii, aflaţi deja cu un picior în „ailaltă lume”, mi-au spus doar frânturi, pe care a trebuit să le „leg” şi să le pun cap la cap, ca să încheg viaţa lor, s-o recompun, aşa cum ai recompune un vas scump, din cioburile strălucitoare care-l alcătuiau altădată. Perfect lucizi ori cu mintea zburătăcită în vremurile neguros-luminoase ale războiului şi-ale tinereţii lor, veteranii României m-au învăţat fără să vrea, fără să ştie, că cel mai adesea uităm să preţuim ce avem: viaţa curgând domol printre problemele cotidiene, soarele răsărind dimineaţa în fereastră, într-o lume cu pace, în pace… Am învăţat de la ei că poţi supravieţui unui coşmar care-ţi smulge carnea de pe trup şi pe cei dragi din braţe, că poţi purta o sută
şi-o mie de răni şi, cu toate astea, poţi găsi şi puterea de a merge mai departe. Bunicii şi străbunicii mei sunt, şi ei, parte a istoriei care va rămâne pentru totdeauna nescrisă. Din păcate, am venit pe lume când ei plecaseră demult, prea târziu ca să le aud poveştile. Ştiu doar din istorii că au suferit aprig de foame, că ajunseseră să-şi roadă curelele şi căciulile, pe un frig căruia nicio fiinţă părea să nu-i poată supravieţui, că au văzut-o pe regină lângă paturile lor de campanie, legându-le rănile, între ploşniţe şi păduchi, cu poalele rochiei acoperite de sânge.

Şi ştiu c-ar fi multe, foarte multe de spus, însă poate mai important ca orice este să ne reamintim că aceşti oameni, al căror sânge ne curge şi nouă prin vene, au trăit şi-au murit pentru ţară. Nu România despre care, când se vorbeşte, noi plecăm ruşinaţi capul. România liberă, mare şi frumoasă. Patria pe care ei doar au visat-o. Şi faţă de care şi noi, cei care-o scuipăm uneori, avem o datorie. Una de onoare!

About Laura Oană