“Biserica nu are nimic împotriva canonizării părintelui Arsenie Boca”

Articolul a fost vizualizat de 1,629 ori

Un pelerin de la Prislop a încercat să-l dezgroape pe “sfântul necanonizat al Ardealului”, să arate că trupul său nu a putrezit în întregime şi să demonstreze astfel că Arsenie Boca merită canonizat. Bărbatul a strigat asta zile-n şir, la poarta mănăstirii, dar nu s-a găsit nimeni care să încerce să-l liniştească. Apoi, într-o seară, s-a ascuns după copaci, a aşteptat ca paznicul să plece şi s-a apucat de săpat. S-a ales cu un dosar penal pentru profanare, iar după audieri a declarat că însuşi Arsenie Boca i s-ar fi înfăţişat şi i-ar fi cerut să facă acest gest. Incidentul din seara zilei de 12 iunie readuce în discuţie o temă oarecum uitată: canonizarea lui Arsenie Boca, subiectul principal al interviului acordat de către părintele Gabriel Miricescu, purtător de cuvânt al Episcopiei Devei şi Hunedoarei, săptămânalului Replica.

Miricescu 1 siteCum credeţi că s-a ajuns la incidentul de la Prislop şi care credeţi că au fost factorii favorizanţi ai acestuia?

Nu cred c-ar trebui să identificăm neapărat anumiţi factori. Este vorba de o problemă personală a omului care a săvârşit actul acesta şi nu cred că există factori generali. Sunt doar factori subiectivi care ţin de persoana respectivă. Din cunoştinţele mele, acest om îşi doreşte foarte mult canonizarea părintelui Arsenie, dar, cu siguranţă, o astfel de dorinţă nu poate fi, să spunem, impusă. Trebuie să aşteptăm ca acest lucru să se întâmple atunci când va fi momentul, când va fi rânduiala lui Dumnezeu.

Canonizarea părintelui Arsenie se cere din ce în ce mai intens, de vreo 10 ani încoace. Sunt proceduri care durează, aşteptăm şi semnul Divin, dar cam cum ar trebui să se succeadă lucrurile pentru ca un asemenea moment să apară, mai devreme sau mai târziu?

Ca să fim foarte exacţi, există oameni care l-au recunoscut pe părintele Arsenie ca pe un sfânt în timpul vieţii. Oameni care aveau o relaţie de duhovnicie cu părintele, care se spovedeau, care-l căutau pe părintele Arsenie, pentru sfat, pentru povaţă. Îl percepeau ca pe o persoană deosebită, un om sfânt. Dacă discutăm despre dorinţa unor credincioşi, aceasta există încă de când părintele era în viaţă. Este însă imposibil să canonizezi un sfânt în timpul vieţii. Sigur că, imediat după trecerea la cele veşnice a părintelui Arsenie, în conştiinţa credincioşilor, cu anumită evlavie la părintele Arsenie, deja s-a conturat această dorinţă ca părintele să fie trecut în rândul sfinţilor. Întotdeauna Biserica este foarte atentă cu ceea ce înseamnă canonizarea. Întotdeauna, în cursul istoriei, sfinţii au fost percepuţi ca atare în conştiinţa şi în evlavia poporului. Marile mase ale credincioşilor percep o anumită persoană ca fiind sfântă. Biserica se fereşte să impună sfinţi. Sfinţii nu se impun, ci sunt percepuţi ca atare în conştiinţa credincioşilor. Este vorba de o stare de fapt care devine, să spunem, o stare de iure, o stare canonică, o stare prin care este proclamată sfinţenia unei anumite persoane prin hotărârea Bisericii.

Starea referitoare la masele de credincioşi există deja, dovadă fiind miile de oameni veniţi să se roage la mormântul de la Prislop. De 1 mai au fost de patru ori mai mulţi români veniţi aici decât cei care au mers să se distreze pe Litoral. Întrebări ale necunoscătorilor într-ale mersului Bisericii: «Cât mai trebuie să aşteptăm?», «De ce nu reacţionează Sinodul BOR?».

E adevărat, există această conştiinţă publică, iar în ultima vreme numărul pelerinilor care vin la Prislop este în continuă creştere, ceea ce înseamnă că părintele Arsenie este perceput deja de credincioşi ca un mare sfânt. Biserica nu are nimic împotriva canonizării părintelui, ci Biserica este prima care-şi doreşte acest lucru. Nu ar fi niciun fel de interes din partea Bisericii să nu fie canonizat părintele Arsenie. Însă este bine să lăsăm lucrurile să se întâmple, să curgă firesc, să nu le grăbim, despre asta este vorba. Oamenii care merg la mănăstirea Prislop au tot dreptul să-l perceapă pe părintele Arsenie ca pe un sfânt.

Am auzit voci care spuneau că în acest demers al canonizării BOR ar avea o oarecare reţinere, deoarece părintele a avut de suferit şi din cauza ierarhilor Bisericii din anii 50 – 60, iar dacă Sinodul ar decide canonizarea, s-ar recunoaşte astfel greşeala BOR faţă de Arsenie Boca. Cum comentaţi o asemenea ipoteză?

Cu siguranţă nu e vorba de aşa ceva. Eventualele probleme pe care părintele le-ar fi putut avea în acea perioadă au fost generate de un context istoric pe care-l cunoaştem cu toţii: un context istoric nefericit, unul care i-a adus foarte multă suferinţă părintelui Arsenie, el fiind unul dintre pătimitorii din temniţele comuniste. De aceea, cu siguranţă, nu este o raţiune aceasta. Nici vorbă! Eu, ca preot, ca slujitor al Domnului, cred că este vorba de o lucrare a lui Dumnezeu şi cred că proclamarea sfinţeniei este o lucrare a Duhului Sfânt, nu este o lucrare omenească. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe va confirma atunci când va veni momentul această lucrare a Duhului Sfânt.

Un coleg de breaslă spunea: “Dacă tot credem în icoane care plâng, de ce să nu credem şi că acelui om chiar i-a spus Arsenie Boca să-l dezgroape?”

Prima tendinţă este să-l considerăm pe acel om puţin deplasat în ceea ce a făcut. Şi noi ne putem pune întrebarea aceasta, având în vedere lucrurile care se întâmplă la mormântul părintelui Arsenie Boca şi faptul că atâta mulţime de oameni vine zi de zi la acel loc. Sunt nişte semne care vorbesc despre ceea ce înseamnă părintele Arsenie şi lucrarea lui în viaţa acestor oameni. Eu cred că, dacă omul nu ar avea anumite simţăminte şi dacă nu ar pleca de la mormântul de la Prislop altfel decât a venit, nu s-ar mai întoarce.

Părintele Arsenie era cunoscut pentru prorocirile sale, iar una dintre cele mai cunoscute preziceri a fost: “De la Prislop va lua ţara foc”. Această mulţime de oameni care se adună acum la mormântul său nu e un argument pentru canonizare?

Argumente există. Şi acesta este un argument. Sunt multe alte argumente care există în activitatea părintelui din timpul vieţii şi în ceea ce se întâmplă după trecerea sa la Domnul, percepţia aceasta despre care vorbeam, existentă în rândul credincioşilor. Toate aceste argumente vor fi puse cap la cap şi vor conta în hotărârea Sfântului Sinod de canonizare.

Ce credeţi că trebuie făcut astfel încât să nu mai avem incidente de genul celui din 12 iunie?

A fost total surprinzător ce s-a întâmplat, mai ales că acea faptă s-a petrecut într-un aşezâmânt monahal, unde există anumite norme de conduită care, de regulă, sunt respectate de toată lumea. După cum s-a exprimat la adresa Sfântului Sinod, cred că e un om care cunoaşte rânduielile dintr-o mănăstire. Cred c-ar trebui să înţelegem din capul locului că evlavia faţă de un anumit sfânt presupune, în primul rând, o anumită aşezare lăuntrică. Trebuie să acceptăm lucrurile care se întâmplă aşa cum sunt. Eu nu cred că părintele Arsenie îşi doreşte ceea ce nu trebuie să se întâmple deocamdată. Eu cred că părintele Arsenie ca rugător pentru noi înaintea lui Dumnezeu ar putea să-i ceară lui Dumnezeu să se-ntâmple acest lucru al canonizării, dacă ar fi foarte necesar. Deocamdată, părintele îi ajută pe cei care vin cu credinţă, cu evlavie şi cu decenţă la mormântul său. Îi ajută aşa cum a profeţit: “Iar eu, când voi pleca din lume, vă voi ajuta mai mult decât v-am ajutat fiind aici”.

Există cumva o stare de şoc în rândul personalului monahal de la Mănăstirea Prislop?

S-a creat o stare de tulburare. Vorbim de o obşte monahală, de o anumită rânduială de viaţă, de o anumită stare de meditaţie, de rugăciune care ar trebui să fie percepută acolo. Însă cred că maicile de la Prislop au puterea duhovnicească de a trece peste acest incident şi de a merge mai departe.

Maicile de acolo regretă liniştea anilor trecuţi din acel loc. Este Prislopul un fenomen unic în România?

Cred că Prislopul devine un fenomen. Este destul de greu de gestionat de maicile de la mănăstire. Viaţa monahală presupune în primul rând linişte, meditaţie, rupere de acest ritm extrem de agitat al lumii şi presupune o anumită interiorizare. Având în vedere afluxul mare de pelerini, este greu şi pentru ele, însă monahismul călugăr este o jertfă. O jertfă pe care nu o faci, aşa cum s-ar percepe, ci călugărul este un om care se interiorizează şi care-şi dedică toată viaţa rugăciunii pentru lume, nu rugăciunii pentru sine. Să nu înţelegem monahismul ca pe o fugă de responsabilităţile lumii, ci este o asumare a rugăciunii pentru lume.

Revenind la “măsurile preventive”, va încerca Episcopia, cumva, să le inoculeze credincioşilor lucruri care, până la urmă, erau şi dorinţe ale părintelui Arsenie Boca: să nu mai dea banii pe flori, ci să ajute copiii nevoiaşi, să nu mai arunce banii pe acel pârâiaş şi alte chestiuni de felul acesta?

Este foarte greu să lucrezi la formarea omului. Este foarte greu ca omul care vine la Prislop să poată să se formeze atunci, dacă nu este format din punct de vedere al comportamentului într-o mănăstire sau al comportamentului faţă de un sfânt, până la urmă. Biserica are în lucru şi sperăm în cel mai scurt timp să putem să scoatem un pliant care va fi distribuit în incinta sfintei mănăstiri în mod gratuit tuturor pelerinilor. Acest pliant va conţine reguli minimale de comportament în mănăstire şi câteva învăţături ale părintelui pentru ca, citind acest pliant, pelerinii care vin la Prislop să îşi schimbe optica, mă refer la cei care nu au un anumit nivel de pregătire în acest sens, şi să revină la Prislop cu alte gânduri şi, până la urmă, cu un alt mod de a gândi şi de a făptui.

About Ciprian Iancu