Andrea Rozsnyai, personificarea unei lecţii de viaţă

Articolul a fost vizualizat de 2,453 ori

O tânără nevăzătoare din Hunedoara poate fi un model pentru orice persoană, chiar şi pentru una greu încercată de viaţă: a venit pe lume după doar şase luni petrecute în pântecul mamei sale, având o greutate de numai 600 de grame. La 36 de ani de la acel moment, Andrea Rozsnyai este o tânără împlinită: a terminat o facultate, este profesor psihopedagog şi a reuşit să îşi cumpere, de una singură, un apartament în Cluj-Napoca. Iubeşte copiii, visează să îşi deschidă un cabinet de masaj şi un post radio, iar dacă ar putea să vadă, primul lucru pe care l-ar face ar fi să îşi ia permis de conducere. 

"Dacă nu crede cineva în Dumnezeu, să se ducă să întrebe, dacă mai există cineva, în maternitatea din Hunedoara, dintre cei vechi, care îşi mai amintesc de «pumnul de carne» care am fost eu acum 36 de ani"

Când a venit pe lume, cu trei luni mai devreme decât era aşteptată, ca urmare a unui avort spontan, neintenţionat, cauzat de problemele de sănătate ale mamei, Andrea (cu un singur “e”, aşa cum ea însăşi precizează) avea doar 35 de centimetri şi 800 de grame. A scăzut apoi la 600 de grame: un pumn „de carne”, cum spune ea, după care a stat la incubator două luni şi jumătate, timp în care abia a ajuns la greutatea de două kilograme. Copiii erau plasaţi în „cutiile” calde care ţineau loc de uter matern chiar şi câte doi, iar Andrea a nimerit în acelaşi incubator cu un alt băieţel cu probleme, care, din păcate, nu a supravieţuit. „E o perioadă despre care mama povesteşte foarte greu, pentru că a fost extrem de dificil pentru ea. Ştiu însă că am fost un copil foarte dorit, pentru că părinţii mei aveau un singur băiat, pe fratele meu, mai mare cu cinci ani. El, spre deosebire de mine, e în regulă. Şi eu sunt. Doar că am… un minus, pe care îl resimt uneori, dar nu mi-e ruşine de el”, povesteşte Andrea. Handicapurile nu sunt deficienţele care se văd cu ochiul liber, ci lucruri din viaţa noastră, interioară sau exterioară, care ne fac să fim mai slabi decât ceilalţi, crede ea. După tânăra hunedoreancă, handicapul este cel care te face să te simţi inadaptabil mediului sau situaţiilor prin care treci. „Cel mai mare handicap este să nu ştii de unde vii şi unde te duci. Să nu ştii ce rol ai pe lumea asta, să te simţi ca o frunză bătută de vânt şi să trăieşti de pe o zi pe alta”, spune tânăra. De când era mică se juca „de-a învăţătoarea”, jocul ei preferat, iar acum, ajunsă dăscăliţă, spune că – de fapt – misiunea ei tocmai asta este, să lucreze cu copiii şi să iubească oamenii.

Speedy Gonzales

Independenţa, libertatea asta pe care Andrea o trăieşte permanent, a fost „marca” vieţii ei, încă din copilărie. De altfel, prima amintire, de pe la doi ani, e o buză spartă, din cauza alergatului pe scări. „Nu stăteam locului o secundă. Tot timpul fugeam în sus şi în jos, aşa cum mai fac şi acum la şcoală, deşi mi-e jenă de copii şi mă mai feresc. Am o problemă cu viteza, râde Andrea. Atunci mi-am făcut buza ferfeniţă, iar mai târziu educatoarele de la grădiniţă au fost avertizate: «Aveţi grijă că acum e aici, peste un minut e dincolo». Ieşeam la joacă, în faţa blocului, cu păpuşile, cu vasele, cu pătuţurile lor şi era… ce mai, o feerie! Niciodată nu m-am simţit nici prea protejată, nici dată la o parte. Asta şi datorită părinţilor mei, nişte oameni extraordinari, bătăioşi, care au ştiut să răzbească în viaţă şi să mă înveţe şi pe mine să răzbesc. Nu m-au făcut să mă simt handicapată, în adevăratul sens al cuvântului, ci m-au încurajat întotdeauna. Niciodată nu au spus: «Ea nu poate, săraca. Nu vede». Dimpotrivă. Dacă nu îmi reuşea ceva, mama îmi spunea: «Hai, mai încearcă o dată şi o să vezi că o să reuşeşti», îşi aminteşte Andrea. Recunoaşte şi ea că stă foarte bine sun simţul orientării. E suficient să exploreze o singură dată un spaţiu necunoscut, pentru a-l transforma în ceva familiar. S-a obişnuit să înlocuiască văzul, care i-ar fi adus 90 la sută din informaţiile necesare, cu celelalte simţuri, ca o compensare. Le foloseşte mai des, de asta Andrea crede că, în timp, simţul tactil sau auzul, de exemplu, capătă o mai mare acuitate. „Aşa cum voi vedeţi faţa omului şi vă spune multe lucruri privirea lui, mimica, pentru noi, vocea care poate e mieroasă în exterior şi ascunde multe pe dedesubt, spune multe. Şi nu numai vocea. O atingere de mână pentru noi înseamnă foarte mult”.

Copilul-medalion

Ca să nu ajungă „prostul satului”, cum „o ameninţase” mama sa pentru a o convinge să meargă la şcoală (Andrea e convinsă că Dumnezeu ne-a dat un cap pe umeri ca să-l folosim „nu ca să nu ne plouă în gât”), fetiţa a acceptat durerea despărţirii de oraşul natal şi de fratele „protector, dar nu exagerat” şi a plecat la Cluj, unde avea să studieze la o şcoală specială pentru nevăzători. S-a obişnuit repede: „În prima zi umblam prin clasă cu o pungă de sărăţele şi invitam copiii să se servească”, îşi aminteşte Andrea. „Pe atunci eram micuţă-micuţă. Nu mă vedeam din banca întâi, aşa că, în prima zi, când a venit directorul să ne asculte cum cântăm «Trei culori», imnul de stat, a spus: «Da’ fetiţa asta de ce nu se ridică în picioare?», deşi eu în picioare eram”. Ca să o vadă directorul cum se cuvine, cu următoarea ocazie Andrea s-a cocoţat pe şezutul băncii şi a amuzat pe toată lumea, aşa cum face şi astăzi, copleşindu-i pe toţi cu entuziasmul şi optimismul ei. În primul an de şcoală a învăţat să citească în alfabetul Braille, iar, în nevoia ei disperată de afecţiune, îşi aminteşte cum se agăţa de gâtul învăţătoarei şi îi spunea că este medalionul ei.

„Doamna mă mai lovea uşor cu nişte pungi de plastic pe care le avea mereu la îndemână şi mă trimitea în bancă, pentru că nu vroia să le creeze celorlalţi copii senzaţia că mă preferă pe mine”, îşi aminteşte profesoara. După ce a terminat gimnaziul la Cluj-Napoca, a plecat la liceul sanitar, la Arad, unde studia aceleaşi materii ca şi viitoarele asistente, cu deosebirea că profilul ei era cel de masaj. I-a plăcut mult puericultura, unde a învăţat cum să crească micuţii şi a iubit-o pe profesoara de fizică, deşi din toată materia asta abstractă zice că n-a reţinut decât o propoziţie: „Eu, curentul cel indus,/ Totdeauna m-am opus,/ Celui care m-a produs.”. Şi îi mai place Andreei poezia. Într-un an şi jumătate a scris cinci volume de poezie creştină şi spune că nu o dată se trezeşte dictându-le copiilor materia în versuri.

Spărgătorul de gheaţă

Când a făcut practică pentru prima oară, a constatat că nu ar putea să lucreze în spital, pentru că nu poate suporta durerea pe care i-o pricinuiesc oamenii suferinzi. „S-a întâmplat cu un bătrânel care mi-a spus: «Domnişoară, nu faci bine să-mi dai un pahar de apă, că nu vine nimeni la mine?» Era necăjit, chiar nu îl vizita nimeni, era paralizat, era un miros groaznic, carnea pe el era flască… Şi atunci m-am întrebat… «Doamne, aş rezista eu o viaţă să frec mâini, picioare, să văd atâta durere?» Mila pe care am simţit-o atunci m-a marcat şi am ştiut că nu asta e chemarea mea”. După ce a terminat liceul, şi-a promis că două săptămâni nu va mai pune mâna pe o carte şi aşa a făcut. După exact 14 zile s-a apucat de învăţat pentru psihopedagogie specială, urmând să dea examen la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj. Era singurul caz cu nevoi speciale dintre toţi studenţii şi înregistra toate cursurile cu reportofonul.

Astăzi spune că în facultate a fost foarte frumos. Aşa de frumos, că ar lua-o de la capăt şi ar mai face-o o dată. „Pe vremea aia nu erau nici foarte multe cărţi în alfabetul Braille, nici calculatoare, ca acum. Ţin minte că făceam informatică şi erau câte patru colegi la un calculator. Eu întrebam: «Ce se vede pe ecran?», iar ei răspundeau: «Da’ de unde să ştim, că nici noi nu înţelegem?!» În afara «stresiunilor», mai aveam şi momente de relaş, când plecam singură prin ţară, pe la prieteni, la Buzău, Bucureşti, Arad…”. Astăzi, Andrea Rozsnyai zice că „va mai trage câţiva ani în învăţământ” şi apoi va renunţa. Spune că a fost extrem de afectată de dispariţia a doi dintre elevii ei şi că de la un timp începi să te resimţi cu adevărat, mai ales că generaţiile care vin sunt tot mai dificile din multe puncte de vedere. Înainte să fie dăscăliţă, Andrea a fost, o vreme, inclusiv moderator la Radio Sica Hunedoara, unde realiza emisiunile „Spărgătorul de gheaţă” şi „Zâmbete şi voie bună”. Cât priveşte lumea în care trăim, Andrea crede că nevăzătorii „o văd” mai frumoasă decât e ea, de fapt. „Suntem puţin mai profunzi, în ceea ce priveşte gândirea vizavi de situaţiile prin care trecem, pentru că, pentru un om care vede, atracţiile vizuale sunt foarte puternice. E şi un avantaj în faptul că nu vezi, râde Andrea. Dacă se ia curentul, de exemplu, voi bâjbâiţi. Eu şi la trei noaptea, tot aşa ies la magazinul din apropiere, după pâine, iar culorile… eu culorile nu le-am văzut niciodată, deci pentru mine au mai mult valoare de simbol. Uneori se întâmplă să mă întrebe oamenii: Bine, dar tu vezi negru? Eu nu ştiu exact cum e negru, ce ştiu este că noi vedem cu mâinile”.

“Pumnul de carne”

Pentru problema de sănătate a Andreei, atrofierea nervului optic, ar exista o şansă la o viaţă normală. O şansă care ar costa enorm: undeva în jur la 100.000 de euro. Hunedoreanca spune însă că riscurile ar fi uriaşe, existând pericolul ca o intervenţie chirurgicală să o imobilizeze la pat pe viaţă. Aşa că preferă să fie fata independentă, puţin rebelă, foarte pricepută la calculatoare, care nu foloseşte
baston şi care iubeşte copiii. Dacă într-o zi un alt miracol i-ar reda vederea şi-ar lua permis de conducere şi i-ar duce pe elevi într-o excursie. Până atunci, Andrea se bucură de miracolul care i s-a dat, atunci când Cerul a scris în dreptul ei VIAŢĂ: „Nimeni nu se aştepta ca până a doua zi după naştere să mai trăiesc. Atunci a venit tot spitalul mă vadă. Eram tare amărâtă şi mică. Plângeam şi nu se vedea cine şi de unde plânge. Este clar că ceea ce s-a întâmplat atunci a fost o minune. Eu le spun tuturor: dacă nu crede cineva în Dumnezeu, să se ducă să întrebe, dacă mai există cineva, în maternitatea din Hunedoara, dintre cei vechi, care îşi mai amintesc de «pumnul de carne» care am fost eu acum 36 de ani”.

Tags:

About Ada Beraru