Editorial: Opriţi-vă! Altfel veţi sfârşi în ţeapă!

Oare chiar, nici acum, protipendada României nu vede pericolul? Nu simte ura feroce care mocneşte numai pentru că nu i-a sosit încă timpul să sfâşâie? Nu e încă copleşită de ruşinea supremă că generaţie după generaţie au aruncat în abjecţie prestigiul unui statut presupus elitist?
Ce mai înseamnă astăzi în România să fii politician? Am văzut recent! Practic, nu mai eşti român, nu mai eşti „de-al nostru”! România profundă, sănătoasă moral, l-a dat afară din casă pe politician. Şi ce exemplu mai elocvent doriţi decât reacţiile de după tragedia de la clubul Colectiv! OAMENII nu au acceptat să-şi împartă DUREREA cu niciun oficial! Semn foartă rău pentru oricine are astăzi demnităţi în statul român. Tabloul arăta ca şi cum unul din tagma celor care ţi-au omorât copilul, prietenul sau soţul vine la înmormântare cu o coroană funerară. Nu credeţi că riscă să fie tras în ţeapă?
Semnele sunt rău prevestitoare! Elitele îmbogăţite prin şmen au ajuns paria pentru poporul sărăcit. Şi nu democraţia e de vină pentru asta, ci tot o dictatură, cea a şpăgii şi corupţiei, de care nu ne-am debarasat la timp. Politicianul român a reuşit în 25 de ani să-şi compromită orice drept moral care i-ar permite să dea un exemplu pozitiv de urmat în societate. Am aflat acum că nici dacă îşi donează sângele alesul nostru generic nu mai poate estompa oprobiul public. Dimpotrivă, îl adânceşte şi mai mult! Tragediile ca cea produ­să vineri noapte în clubul bucureştean sau moartea tânărului poliţist din garda motorizată care-l ducea acasă de urgenţă pe Gabriel Oprea arată, fără echivoc, că ne îndreptăm spre un gripaj social major. Degriparea se face însă întotdeauna dureros atunci când oamenii, sătui de mişelie, ies să-şi facă singuri dreptate. De ce trebuie să se ajungă întotdeauna acolo? Pentru că, niciodată în Istorie, cei care conduc nu au învăţat nimic din experienţele anterioare. Dacă citiţi „Noi vrem pământ” de George Coşbuc scrisă la 1894 şi înlocuiţi, asortat cu vremurile, „pământul” cu spitale, şcoli, o viaţă decentă, acolo suntem. Ştiu că fraza asta pare ruptă dintr-un manifest al PCR, dar, încet-încet, goana după înavuţire a politicienilor, în total dispreţ pentru cei mulţi, devine o competiţie a morţii. Politicienii nu au înţeles că nu de DNA trebuie ei să se teamă cel mai tare, ci de furia oamenilor scârbiţi de nedreptate sau ajunşi la sapă de lemn. Şi când se întâmplă, cătuşele şi arestul devin mici disconforturi în comparaţie cu pedepsele date de o furie colectivă. Cine a făcut revoluţia la Timişoara în 1989 înţelege ce spun!
Dacă aş fi preşedinte, deputat, senator, primar, premier sau mai ştiu eu ce trepăduş pe la vreo mustărie de partid şi aş avea un minim de discer­nământ, nu aş mai putea dormi noaptea până nu aş face tot ce pot eu ca să-mi recâştig respectul comunităţii. Ştiu, printre politicieni mai sunt şi oameni de treabă, buni profesionişti, sau preocupaţi de soarta comunităţii. Nu contează! În devălmăşie, nimeni nu va mai avea chef să separe grâul de neghină, mai ales când grâul e excepţia. Deocamdată este linişte! Iar asta este cel mai sinistru!