Au plecat să fotografieze aurora boreală şi au decis să îşi trăiască viaţa deasupra Cercului Polar. Este povestea prea frumoasă a doi tineri, Anca şi Alex, care s-au stabilit de câţiva ani în Norvegia, în Insulele Lofoten şi au ales localitatea Reine, cel mai pitoresc sat de pescari al norvegienilor, unul inclus în multe top-uri de specialitate. Au plecat din România pentru a-şi urma visul: trăiesc pe un drum ales cu inima şi urmat cu hotărâre, iar acum sunt vecini cu lumina Nordului.
Alex Conu este vestit în ţară: a devenit cunoscut ca fotograf de modă, pentru că a lucrat cu aproape toate revistele de fashion din România, dar prima sa pasiune este astronomia. Prin urmare, a studiat astrofizica la Universitatea din Bucureşti. Fotografiile sale au fost publicate în reviste precum National Geographic, Sky şi Telescope. În 2013, împreună cu soţia sa, deveanca Anca Tînc, au decis să plece în excursie, pentru ca Alex să-şi împlinească visul de a fotografia Aurora Boreală, iar, un an mai târziu, cei doi au luat decizia de a se muta în Norvegia.
Când acasă nu e acasă
„Viaţa noastră e la fel de frumoasă, dar s-au schimbat nişte lucruri. Pentru mine, noţiunea de acasă e un pic diferită, niciodată nu a existat un „acasă” clasic, dacă eu mă simt bine într-un loc, e acasă. Nu mă interesează unde este, poate să fie şi în Afganistan, dacă eu mă simt bine acolo, e ok”, povesteşte Alex Conu. Soţia sa, Anca Tînc, este fata pilotului şi instructorului devean Graţian Tînc. Tânăra a simţit dorul de casă, la început: “Pentru mine, locul unde mă simţeam acasă s-a schimbat în ultima perioadă: la început, după ce ne-am mutat în Norvegia, a fost un pic aşa… Noi ne-am mutat din ţară nu pentru că ne mergea rău, ci pentru că aveam nevoie de ceva altfel, aveam nevoie de o provocare. Când am plecat prima dată, a fost o schimbare destul de bruscă pentru noi. Am plecat din Bucureşti, unde locuiesc aproape trei milioane de locuitori, într-un sat unde locuiau zece persoane şi vin ocazional vreo 200 de turişti. Eu m-am simţit puţin ciudat. În primul an, în luna august, am revenit acasă, să ne vedem părinţii, dar aveam şi ceva probleme administrative. Atunci, am simţit că mă întorc acasă, acum, după ce am călătorit mai mult şi nu am mai venit atât de des în România, încet-încet, acasă s-a transformat în Norvegia.”
Un magnet locativ: Norvegia
Cei doi locuiesc acum deasupra Cercului Polar. Au ales să nu rămână în sudul Norvegiei, care e mai cosmopolit, ci să se aşeze în Insulele Lofoten. De pe geamul casei, priveliştea este de vis şi pare desprinsă din filmele cu vikingi. Anca ştie că datorează mult părinţilor care au învăţat-o să zboare, la propriu şi la figurat: „Tata ştie cum stau lucrurile şi chiar pot spune că am avut nevoie de o baftă enormă să mă nasc într-o familie în care am fost lăsată să gândesc liber şi să aleg pentru mine. Niciodată nu mi-au spus „rămâi acasă” sau „trebuie să rămâi în România”. Mai degrabă mi-au spus: „Fă ceva care să îţi transforme viitorul în ceva bun pentru tine”. Eu cred că deocamdată viitorul acesta s-a dus către ceva bun – ne e bine acolo şi ne e bine unul cu altul”. Recent, s-au întors la Deva, din Noua Zeelandă, unde au stat o lună, în vacanţă. Sunt fermecaţi : „Este o locaţie super complexă şi completă, care îţi oferă foarte multe oportunităţi”. Le-a plăcut atât de mult încât te întrebi dacă nu riscă să se stabilească acolo la un moment dat: „Cred că asta e cea mai plăcută formă de risc: să mergi într-un loc şi să îţi placă. Şi în Norvegia ne-am mutat la fel – am fost prima dată ca turişti, ne-a plăcut foarte mult şi la un an de la prima noastră vizită acolo eram stabiliţi. Cred că am avut şi noroc că am întâlnit acolo oamenii potriviţi atunci când am vizitat locul, apoi am revenit. După ce ne-am întors în România, mai mulţi prieteni au fost foarte impresionaţi de fotografiile făcute acolo şi aşa a venit ideea de a organiza ture foto. Am şi făcut câteva în Lofoten şi, mergând tot mai des acolo, am creat conexiuni cu localnicii. Mai mult sau mai puţin direct, ne-au spus că ar fi nevoie de noi, de lucrurile la care ne pricepem noi şi că ne-am potrivi foarte bine în respectiva comunitate. Atunci am început să ne gândim serios. Ne-am dat un termen de un an să ne mutăm acolo, iar după şase luni eram deja în Lohoten”, explică Alex.
Prin obiectiv, viaţa la nord de Cercul Polar!
Alex Conu şi Anca Tînc sunt deja de-ai locului. Cumva, magic, aurora boreală i-a adus în cel mai potrivit loc. S-au îndrăgostit de Lofoten, iar oamenii de acolo i-au chemat să se alăture comunităţii. Nu doar ei aveau nevoie să-şi trăiească visul, ci şi Lofoten avea nevoie de ei: „În primul rând, aveau nevoie de fotografie de calitate şi, în al doilea rând, aveau nevoie de nişte oameni pe care să se poată sprijini pentru că, deşi emigranţii sunt destul de bine integraţi acolo, există nişte animozităţi cu comunitatea locală şi, în momentul în care mai aduci nişte oameni care te susţin şi îţi susţin şi ideile, automat începi să evoluezi în ritm mai rapid. Cred că suntem oameni de bază pentru ei”, spune Anca, iar Alex completează: „Am început să fim oameni destul de importanţi în comunitatea locală cu ceea ce putem noi să facem. Cred că acum nu se mai gândeşte nimeni că e nevoie de fotografie sau că e nevoie de design grafic. Vin direct la noi”.
Într-un fel, stelele i-au dus către Reine, iar Alex a ştiut întotdeauna să le urmărească, mai ales cu aparatul de fotografiat: „Mie mi-a plăcut astronomia dintotdeauna şi am făcut astrofizică nu pentru a deveni cercetător ştiinţific, pentru că nu am vrut niciodată să fiu astrofizician, am făcut totul din pasiune şi pentru că vroiam să ştiu mai mult din ce se întâmplă sus. Mai mereu am vrut să fiu fotograf, am învăţat şi fotografie la şcoală şi am lucrat în România vreo 10 sau 12 ani, am făcut fotografie de modă şi publicitate şi apoi am schimbat puţin. Am lăsat moda şi publicitatea mai în urmă pentru că, într-o comunitate cu 250 de oameni, ar fi cam greu să faci acest tip de fotografie, dar publicitate mai fac din când în când, pentru că sunt clienţi locali. Acum sunt concentrat mai mult pe fotografia de aventură, pe fotografia de peisaj şi, evident, pe astrofotografie, care a rămas acolo întotdeauna, adică, şi în timpul carierei mele de fotograf din România, fotografiam stelele şi cerul de câte ori puteam.”
Vis cu lumini nordice
Visul lui a fost să fotografieze aurora boreală şi a ales Norvegia. „Puteam să merg oriunde în altă parte, pentru că se vede bine peste tot deasupra Cercului polar, dar acolo sunt două avantaje, unul este peisajul şi eu cred că Lofoten este cel mai frumos loc din care poţi fotografia aurora boreală, pentru că foarte multe dintre zonele nordice sunt plate, sunt nişte câmpii foarte întinse sau sunt păduri. În Lofoten, ai mare şi munte foarte abrupt, foarte aproape unul de celălalt, ai nişte plaje excepţionale, iar, ca peisaj, eu nu cred că este un loc mai bun pentru asta. Al doilea avantaj, care face Lofoten o destinaţie foarte plăcută pentru a vedea aurora boreală, este faptul că aici se întâmplă cea mai mare anomalie termică pozitivă corelată cu altitudinea. Practic, în Lofoten, este mult mai cald decât ne-am aştepta pentru un loc aflat deasupra Cercului polar. De exemplu, în timpul iernii, nu avem niciodată temperaturi mai scăzute de minus 10 grade. E şi unul dintre motivele principale pentru care am ales locul când am mers prima dată să vedem aureola boreală – Anca nu era foarte prietenă cu frigul şi am zis: „Ok, aici mergem, aici e cald, se va simţi şi ea bine”, povesteşte Alex. Între timp, Anca s-a schimbat: „Evident că temperatura medie anuală e mai joasă ca în România. De exemplu, anul trecut în iunie, a nins. Acum, Ancăi îi place frigul mult mai mult decât în momentul în care am plecat”, povesteşte zâmbind soţul ei. Anca s-a adaptat atât de bine încât: „Nu a fost nici măcar un moment în care să zic „Hai acasă!”. Şi asta pentru că, în general, când îmi stabilesc un obiectiv merg până la capăt. Am avut un sentiment foarte bun când am fost prima oară acolo – de fapt, asta ne-a trimis în Lofoten: pe lângă peisajul care era extraordinar de frumos, m-am simţit bine în acel loc. Când am plecat prima oară, mai că mi-au dat lacrimile pe ferry boat şi am zis „Măi, trebuie să ne întoarcem pentru că e ceva aici care ne cheamă înapoi şi aşa a fost.”
Din agenţie, la brutărie
Cei doi sunt fericiţi. Trebuie doar să îi priveşti cu atenţie şi să le observi liniştea din priviri. Pur şi simplu, şi-au găsit drumul. Unul în care ştiu să se bucure de lucrurile frumoase ale lumii şi să trăiască gata oricând să chiuie ori să rămână minute în şir să admire un loc, chiar dacă locul este dincolo de Cercul Polar: „Acolo era casa deja, chiar dacă o parte din mine era în România. Mi-am zis că trebuie să rămânem, să facem să ne fie din ce în ce mai bine şi ne-am integrat rapid. Până şi oamenii de acolo ne-au zis că ne-am adaptat foarte bine şi lucrurile s-au legat perfect”, spune Anca, cea care face design grafic, dar lucrează şi într-o brutărie. Şi nu orice fel de brutărie, pentru că locul ţine – atenţie! – de un muzeu, care este deschis pe perioada sezonului cald, de la finalul lunii mai, până în septembrie: „E o brutărie foarte veche şi foarte specială. Are un cuptor care a fost construit în 1844 şi acolo se face pâine după reţete norvegiene tradiţionale, oarecum upgradate la ingredientele de astăzi. Melcii cu scorţişoară sunt vedeta dulce, e ceva specific pentru norvegieni, chiar dacă, în România, găseşti peste tot şi sunt oarecum la fel. Pentru norvegieni însă sunt foarte speciali şi sunt foarte ceruţi de către turişti. Noi vindem de fapt o poveste. Vindem direct din brutărie, pentru că oamenii vin acolo şi ne văd făcând aluat şi apoi produsele, pe care le punem în cuptor. Stau şi privesc uimiţi, pentru că nu vezi asta în fiecare zi, cum se petrec lucrurile în spate, în brutărie”. Aici şi-a găsit Anca primul job pe insulă, deşi şi-a dorit să fie ghid: „Chiar dacă nu sunt o persoană foarte prietenoasă cu publicul larg, sunt obişnuită mai degrabă să fiu omul din spate, pentru că asta făceam înainte, când lucram în publicitate, într-o agenţie. Dar am zis că aveam nevoie de un job şi pot să-mi îmbunătăţesc capacitatea de comunicare, aşa că am aplicat pentru un post de ghid la muzeu şi atunci mi-au spus că au nevoie de un om în brutărie. Eu am o pasiunea pentru partea de patiserie şi mi-a sunat bine această propunere”. În plus, viaţa a aranjat din nou lucrurile: „Primul grup pe care trebuia să-l ghidez nu a mai ajuns la muzeu din cauza unui bolovan de câteva sute de tone, care a distrus drumul, iar autobuzul a rămas de cealaltă parte a drumului. Al doilea grup nu a reuşit să treacă de tunel, pentru că luase foc ceva şi oamenii mi-au zis: „Ştii ceva, du-te în brutărie!”.
Poruncă: fă ce-ţi place!
Alex Conu e născut în Alexandria şi s-a cunoscut cu Anca pe un aerodrom, pentru că pe cei doi îi leagă şi pasiunea pentru aviaţie. Anca are brevet de pilot: „De acolo a început totul, ne-am văzut în 2009, la un miting aviatic. Ceva s-a aprins aşa”, povesteşte Anca pocnindu-şi degetele: „Doar ne-am văzut. O singură dată. Eu îi urmăream fotografiile şi el îmi citea blogul, pentru că în trecut aveam blog de aviaţie. Şi de acolo…”. Când s-au întâlnit şi s-au recunoscut, totul s-a potrivit: „A fost foarte ciudat şi au văzut asta şi cei din jur”, râde Anca, iar Alex completează: „Cred că au observat mai bine ca noi”. Cei doi se înţeleg din priviri, iar Anca adaugă: „Da! Da! Nouă ne-a luat ceva timp până să ajungem la o relaţie. Dar de atunci am început să comunicăm mai mult”. Acum, sunt cu adevărat o echipă cu pasiuni comune şi un drum frumos stabilit, spune şi Alex: „Ne e bine. Binele ăsta, însă, nu vine aşa, la pachet cu orice: binele ţi-l faci în mare parte. Trebuie să munceşti, să fii foarte determinat şi e foarte important să ştii ce vrei – dacă te muţi într-o ţară străină, fără un plan făcut dinainte, este foarte posibil ca, peste o lună, să te întorci înapoi. Dacă ştii unde vrei să ajungi şi faci totul ca să mergi în acea direcţie, e ok. Aşa am făcut şi cu plecatul din România. Când ne-am întors, cu şase luni înainte să plecăm, toate acţiunile noastre de aici au fost în acea direcţie, am construit totul pentru a pleca dincolo de Cercul Polar”. În Norvegia, Anca şi Alex sunt free lanceri, îşi organizează singuri timpul liber, dar pasiunile îi obligă la acţiune: „Mergem pe munte când avem timp liber, cel puţin în Norvegia, eu fotografiez tot timpul, practic eu, şi când sunt liber, lucrez, dar fac ce-mi place şi cred că asta ar trebui să facem toţi când lucrăm. Dacă nu îţi place ce faci, nici nu eşti productiv, nici nu te simţi tu bine cu munca ta. De asta cred că ar trebui să facem tot posibilul să facem ceea ce ne place.”
Astrofotografie, cum să faci din cer un personaj
Munca lui Alex e impresionantă –îi găsiţi fotografiile pe “Alex Conu – Photographer”, „astrographist.com- Astrophotography by Alex Conu” sau „Colors of Lofoten”. A câştigat foarte multe premii – „nici eu nu le mai ştiu pe toate” – şi face work-shop-uri de astrofotografie, pe care acum le ţine în Norvegia, după un deceniu în care i-a învăţat pe români cum să „surprindă” stelele: „În primul rând, trebuie să ştii ce fotografiezi. Asta e foarte important. În ultima vreme primesc din ce în ce mai multe mesaje de la diverşi oameni care vor să înceapă să fotografieze cerul. Îmi spun: „Mi-am cumpărat camera cutare şi vreau să fac poze” şi, când îi întreb dacă ştiu ce este sus, ca să fotografieze, îmi spun: Păi, nu chiar. E destul de important să ştii astronomie, să ştii ce este sus şi ce să fotografiezi şi, în al doilea rând, trebuie să ai nişte instrumente specifice astrofotografiei, pentru că nu toate domeniile pot fi abordate cu o cameră obişnuită – poate ai nevoie de o lunetă, poate de un telescop. E foarte important să ai un dispozitiv care să urmărească mişcarea stelelor, pentru că Pământul se învârte şi, dacă vrem să facem o fotografie cu un timp lung de expunere, atunci o să avem nişte dâre şi nişte puncte. E nevoie de un aparat special care urmăreşte mişcarea aparentă a cerului. În afară de asta este nevoie de determinare, de haine groase, pentru că noaptea e mult mai frig ca ziua chiar dacă-i vară”. Anca îl însoţeşte de multe ori: „Mă ia pentru a poza stelele. El, în general, face imagini scenice, care cuprind atât cerul, cât şi peisajul şi, de-a lungul timpului, ne-am dat seama că, dacă ai un element uman, un om care face ceva sau doar se uită la stele, fotografia devine mult mai interesantă şi mai frumoasă”. Şi Anca nu îl însoţeşte doar noaptea: „Şi în timpul zilei e la fel, după ce am fotografiat peisaj câţiva ani, am cam început să mă plictisesc de acele întinderi frumoase, de lumina care îţi ia ochii… Mi-am dat seama că, dacă introduc personaje, dacă fac fotografii cu un om mic şi un peisaj imens, publicul va reacţiona mult mai bine la imaginea respectivă. Practic, toţi privitorii se transpun în fotografie. Sper ca imaginile mele să le deschidă apetitul pentru călătorie şi pentru ieşitul din viaţa monotonă.”
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.