Mari hunedoreni uitaţi în 2011

Articolul a fost vizualizat de 4,652 ori

Obişnuim să spunem că românii nu ştiu să-şi aprecieze valorile. Ba chiar am repetat de atâtea ori acest lucru că am ajuns să-l credem şi chiar să-l punem în practică. Prinşi de tumultul vieţii, uităm să sărbătorim oamenii de lângă noi, aşa că aducerea aminte pentru strămoşi, ori personalităţile neamului încă în viaţă pare un lucru peste puterile noastre de oameni preocupaţi.

De la stânga la dreapta: Dominic Stanca, Lucia Apolzan, Mircea Sântimbreanu şi Vasile Ionaş

S-a întâmplat înainte, s-a repetat şi în 2011: în afară de cei de la Biblioteca Judeţeană “Ovid Densuşianu”, autorităţile şi oamenii simpli au uitat de datele importante – sărbătorim în schimb tot soiul de „zile internaţionale” de genul „Ziua Antidrog”, „Ziua fără zahăr”, ori „Ziua fără maşini”. „Noi am încercat să venim în întâmpinarea tuturor şi am scos atât un calendar al evenimentelor, cât şi un calendar al personalităţilor hunedorene. Sunt documente întocmite de angajaţii noştri şi sunt bine documentate pe baza unei bibliografii din care pot menţiona un titlu –volumul «Personalităţi Hunedorene», scris de Maria Razba în 2004. Oricine poate veni la noi şi intra în posesia acestor cataloage, în plus, date se pot obţine şi de pe site-ul instituţiei”, spune directorul instituţiei Sebastian Bara. Prea puţini vin însă să se documenteze pentru a organiza evenimente care chiar să conteze pentru comunitate şi care să înveţe elevii, ori locuitorii să-i aprecieze pe cei din jur. L-am sărbătorit pe Liviu Oros, ori, timid, pe compozitorul Sigismund Toduţă, dar am uitat de marcarea a 85 de ani de la naşterea şi a 35 de ani de la moartea poetului, dramaturgului şi actorului Dominic Stanca, ori de împlinirea a 15 ani de la moartea avocatului Victor ªuiaga, o personalitate marcantă a Devei, fost viceprimar şi prefect al judeţului, cel care a scris mai multe lucrări, printre care primul ghid al judeţului şi „Monografia Devei”. Am „sărit”, de asemenea, şi peste comemorarea celei numite „Doamna Carpaţilor”, cercetătoarea Lucia Apolzan, considerată mâna dreaptă a profesorului Dimitrie Gusti, de la a cărei naştere s-au împlinit, în 2011, 100 de ani şi zece ani de la trecerea în nefiinţă. Vestit etnolog, a scris mai multe lucrări, dintre care cea mai importantă este „Carpaţii. Tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi”. S-a născut într-o localitate sibiană, dar a adoptat Hunedoara în momentul în care studiile ei pe zona Munţilor Orăştiei şi în special în Platoul Luncanilor au „salvat” de la uitare o mulţime de obiceiuri legate de practicile anului agricol, inclusiv obiceiul inedit al proaspetelor mame din Târsa şi Ursici de a-i da copilului bolnav lapte prin gură de lup pentru ca noul născut să aibă tăria, agerimea şi rezistenţa la boli a lupului.

Scriitorul pionierilor

Un alt nume de care hunedorenii par să fi uitat complet este cel al scriitorului Mircea Sântimbreanu, născut în 7 ianuarie 1926 în comuna Băiţa, prin urmare, în 2011 s-au împlinit 85 de ani de la moartea autorului volumului “Recreaţia mare”. Îşi petrece copilăria în comuna Băiţa şi scrie despre acele timpuri minunate: “Îmi luam traista cu cărţi şi patinele şi-o ştergeam pe uliţă în sus, spre şcoală. Unde vedeam o palmă de gheaţă, mă opream, legam la repezeală patinele, şşş… şşş… în sus şi-n jos. Dar pe la zece, gheaţa se înmuia şi, încet, încet, se adeverea, din nenorocire, ceea ce ne spunea tovarăşul profesor: că gheaţa tot apă e. Atunci mă duceam la şcoală. […] Sania aluneca, dar eu trebuia să stau pe-o rână şi, când o lua ceva mai la stânga, nimerea de-a dreptul în gard. Închipuiţi-vă şi voi: să nimereşti într-un gard viu, cu spini”. Apoi, Mircea Sântimbreanu face Liceul Ortodox-Român “Avram Iancu” din Brad, se înscrie la Facultatea de ªtiinţe Juridice, pe care o termină în 1947 şi apoi la Facultatea de Filozofie în Bucureşti. După absolvire, în 1952, scriitorul lucrează ca profesor de istorie la ªcoala Mixtă “La Teiu” din cartierul bucureştean Rahova. Din anul 2000, şcoala poartă numele său. Probabil că interacţiunea cu copiii îl determină să scrie primele cărţi pentru copii. Debutează cu volumul de proză “Cu şi fără ghiozdan”. Cei care au mai apucat comunismul, generaţiile de “şoimii patriei” şi de “pionieri” şi-l amintesc din revistele vremii: Cutezătorii, Luminiţa şi Arici Pogonici, din emisiunile radio-tv – vă mai amintiţi “Noapte bună, copii”? – ori din culegerile de literatură română contemporană pentru cei mici, alături de Octav Pancu-Iaşi şi Dumitru Almaş. A fost activist în Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor între 1966 şi 1969 şi este considerat un sprijin pentru noile talente ca director al Direcţiei Literaturii din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. “Mircea Sântimbreanu ilustra tipul «fratelui mai mare», al dirigintelui prietenos, dar sever, care, prin pilde rupte din viaţă, dădea, cu zâmbet şi vervă bonomă, lecţii de conduită cetăţenească, pregătind tinerele vlăstare pentru viitorul luminos, multilateral dezvoltat… Faptele bune ale «cutezătorilor» exemplari erau opuse elementelor «dizolvante», chiulangiilor şi şmecherilor potenţial periculoşi pentru «etica şi echitatea socialistă». Modelul ceauşist al «comunistului de omenie» îşi găsise un reprezentant ideal în Mircea Santimbreanu, moralist hâtru, ale cărui familiaritate şi duioşie paternă erau menite să facă mai uşor de înghiţit pilula «educaţiei» comuniste”, scrie Paul Cernat ca şi comentariu la un volum apărut postum “Mircea Sântimbreanu – Caiete de editor”. Până în 1985 conduce Editura Albatros, când este pensionat pentru: „neglijenţă faţă de conţinutul politic al cărţilor editate“.

Între 1970 şi 1972, este director al Centrului Naţional al Cinematografiei. Pe lângă literatură pentru copii, scrie teatru de păpuşi, scenarii şi scenete radiofonice. Primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1973, pentru “Recreaţia Mare” şi, în 1983, pentru “Mama Mamuţilor Mahmuri”. În 1997, i se acordă Premiul Naţional de Umor “George Ranetti” pentru întreaga activitate. Între 1996 şi 1998 este preşedintele de onoare al Târgului de carte şcolară şi universitară “Gaudeamus”. Colegii săi îl numeau „cel mai mare scriitor român“ pentru statura sa care depăşea doi metri. A decedat în 18 august 1999.

Doctorul în arhivistică

Pe lângă personalităţile hunedorene trecute în nefiinţă, anul 2011 putea aduce şi aniversările unor oameni care ne mai sunt alături: solista de muzică populară Mariana Anghel, care a împlinit anul trecut 45 de ani, lipseşte aproape “cu desăvârşire” de pe scenele hunedorene şi prea puţini şi-au amintit de profesorul şi publicistul Gabriel Petric, unul dintre “ucenicii lui Noica” şi autorul celui mai bun “Manual de chitară” apărut în 1993 la editura Teora. Aniversatul anului putea fi însă cel mai cunoscut arhivist hune-dorean, Vasile Ionaş, doctor în istorie, lector universitar, specialist în arhivistică şi autorul a numeroase lucrări, printre care şi multe monografii ale unor localităţi hunedorene, a împlinit, în 2011, 65 de ani de la naştere. Vasile Ionaş s-a născut la 17 august 1946, într-o comună din Sibiu, a făcut şcoala şi liceul la Alba Iulia apoi s-a înscris la Facultatea de Istorie-Filosofie, Secţia Istoria României, la Cluj-Napoca. În 1969, după terminarea facultăţii, este repartizat la Muzeul Orăşenesc Sebeş unde lucrează ca muzeograf, apoi vine, în 1969, la Muzeul Judeţean Deva, iar în 1970 devine arhivist la Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale, instituţie pe care o conduce din 1995. “La sosirea mea aici, cinci arhivişti se ocupau de 2.700 de metri liniari de arhivă, în ultimii ani am fost patru oameni care gestionau aproape 9000 de metri liniari de documente”. O muncă grea cu atât mai mult cu cât clădirea nu are încălzire, iar arhiviştii lucrează în condiţii greu de acceptat în construcţia care odinioară adăpostea închisoarea oraşului.

În ultimii ani, munca de documentare a arhiviştilor a fost pur şi simplu sufocată de documente recente, după ce legiuitorul a decis ca arhivele să preia documentele de la societăţile lichidate după Revoluţie: arhiviştii au fost nevoiţi să preia camioane întregi de hârtie, cantităţi care le-au dat de furcă, pentru că autorităţile au uitat să ofere instituţiei şi spaţii pentru depozitare, personal, ori rafturi. Pasionat de istoria Transilvaniei, în special cea din secolul al XVIII-lea, care i-a oferit teme pentru numeroase lucrări şi articole ştiinţifice, specialistul Vasile Ionaş şi-a bătut capul cu miile de cereri legate de vechimea în muncă sau de restituiri: „Cele cu composesorate, reformele agrare erau o distracţie nemaipomenită. Vă daţi seama ce nervi îţi trebuie să stai ore întregi şi cu ce randament lucrezi în miezul zilei când îţi trec prin faţa ochilor datele din statele de plată de la Abatorul Haţeg? ªi, pe lângă că eram puţini, mai eram şi bătrâni!”, spune omul care este unul dintre cei mai buni specialişti în paleografie, adică în modul în care au evoluat vechile scrieri de-a lungul vremii. În 2010, Vasile Ionaş a preferat să se pensioneze şi să se ocupe de proiectele personale, ori proiecte de anvergură: spre exemplu, acum, alături de alţi specialişti în istorie, geografie se ocupă de prima monografie a judeţului Hunedoara, “cartea de vizită a judeţului”, lucrare care va fi finalizată în vara acestui an.

Tags: ,

About Laura Oană