Editorial: Trei zile fără Isus

Gânduri atemporale în anticamera bucuriei născute din sămânţa suferinţei unei morţi cu happy-end

Îmi trăiesc insignifianţa în durerea repetabilă adusă de moartea lui Isus. Învăţătorul făcător de minuni nu mai este. A fost ucis de nemernicia oamenilor. A fost omorât de noi, în batjocora coroanei cu ghimpi şi chinul cărnii sfăşiate în piroanele care-L ţineau aninat pe cruce. Sunt descumpănit în faţa imaginii incomplete a Sfântei Treimi. Isus e mort şi îngropat.
Săptămâna Mare se mântuie din nou cu un week-end negru. O zi, o oră, o secundă fără Isus sunt de neconceput. Şi totuşi, trei zile în fiecare an, Domnul, leş învelit în giulgiu, e NEVOIT să ne lasă singuri. Noi de câte ori şi cât timp îl părăsim VOIT pe EL? După sacrificiul primordial, avem trei zile să ne rugăm. Să ne reculegem. Să ne căim. Ştiu! E dintotdeauna o chemare greu de ascultat pentru omenire. Am trecut, trecem şi vom trece nepăsători prin păcat. Muşcăm voioşi sau cu frică, dar muşcăm din fructul oprit până la sâmbure. Nimic nu ne ţine departe de tainele murdare şi lumeşti. Prohibiţii­le la păcat impuse de Biseri­că în timpuri s-au terminat toate în păcatul şi mai mare al vărsării de sânge. OMUL rămâne tributarul incurabil al viciului.
Ceea ce nu cred însă este că noi, acum, generaţia Facebook, am fi mai păcătoşi decât leatul umanităţii de acum un secol sau un mileniu. Nu cred o iotă din această teorie. Suntem la fel! Ne-am emancipat doar în neruşinare. Facem din PĂCATELE noastre un STINDARD. Azi se dă la televizor în prime-time ceea ce acum nici o sută de ani se făcea cu fereală de ochii lumii. Tehnologia face zilnic pentru noi bilanţul păcătoşilor. Făcăleţul audio-vizualului scormoneşte în dejecţiile umanităţii noastre, scoţând într-o interminabilă serie-neagră la suprafaţă crima, incestul, furtul, preacurvia, minciuna sau mizeria, într-un cuvânt lumea PĂCATULUI în care trăim. Camera ascunsă trece de ultima pânză albă a decenţei şi pornografiază în masă vieţi şi destine desfrânate ce altfel ar fi rămas în veci ascunse cunoaşterii noastre. Omenirea stă crăcănată indecent sub lumina reflectoarelor şi nu ne vine să credem că încă nu a venit peste noi Potopul.
Isus Cristos e mort. Aţi văzut cu toţii o lumânare stinsă. Fără flacără, e un obiect tern ca o credinţă mimată. Ţi-o procuri uşor din buticurile Bisericii, dar nu poţi cumpăra de-acolo şi credinţa. La care nu poţi să ajungi nici prin vot, nici invocând-o ca instrument de manipulare în lumea mică a luptei pentru influenţă din sânul comunităţilor religioase. Credinţa adevărată e pe persoană fizică, ca un cordon ombilical spiritual între tine şi Dumnezeu. Te hrăneşti prin ea! Unii nu o vor cunoaşte niciodată! Mulţi dintre ei fiind chiar unşi de legile lumeşti ca slujitori ai Domnului. Aţi observat? Bi­sericile sunt pline de oameni în vârstă. Să fie doar frica de moarte a senectuţii motivul pentru care ne apropiem de credinţă doar la bătrâneţe? Nu contează! Învăţătorul ne-a spus că o clipă de cre­dinţă adevărată te poate ierta şi pe patul de moarte de păcatele unei vieţi, până atunci, irosite. Te pierde însă o viaţă întregă trăită sub falsă smerenie.
Isus e mort. A murit pentru noi. O secundă, o oră, o zi, o viaţă avem să căutăm numitorul comun al credinţei noastre ce ne învaţă să fim mai buni, mai înţelegători, mai smeriţi. Îi datorăm măcar atât Mântuitorului. Fiţi liniştiţi însă! Ca întotdeauna, noi vom fi cei răsplătiţi. Alchimia divină a Reînvierii Mântui­torului ne va chema să luăm lumină, ne vom simţi, ca drept credincioşi, părtaşi la o minune purificatoare şi o mulţumire inexplicabilă va dilua încrâncenarea lumească din noi.
Paşte fericit! (cover text)