Un Ardeal în miniatură, un rai pământesc într-o mică Elveţie

Zeci de călători care au vizitat Transilvania s-au declarat, de-a lungul timpului, copleşiţi de frumuseţea Ţării Haţegului. De la folcloristul Ioan Pop Reteganul, până la Ovid Densusianu, ba chiar şi Jules Verne, scriitorii care au trecut pe aici ne-au lăsat un splendid tablou al acestei zone, care adună „tot ce are Ardealul mai bun şi mai frumos”.

Iată cum descria depresiunea folcloristul Ioan Pop-Reteganul în lucrarea „Din Ţara Haţegului”: „În desele mele călătorii întreprinse în lungul şi latul scumpului nostru Ardeal, am căutat în câteva rânduri şi acea parte a lui care se numea Ţara Haţegului. Frumos e Ardealul fără măsură, dar în el mai frumos decât orice este tocmai acest colţ, care din vechi şi până astăzi se cheamă aşa: Ţara Haţegului… Că, deşi e mică Ţara Haţegului, ea întruneşte în sine tot ce Ardealul are mai bun şi mai frumos. Ţara Haţegului se poate numi cu drept cuvânt un Ardeal în miniatură. Şi de-ar fi să am putere, bucuros aşi mai călca odată acest adevărat rai pământesc, care zace chiar la cornul Ardealui de către apus şi miazăzi…”

Ardealul, pana pălăriei lui Dumnezeu

Un alt autor, Ion Conea, scrie în volumul „Cum învăţa a-şi cunoaşte ţara Măria Sa Mihai”, apărut în 1936: „În cadrul unui congres de geografie, ne înapoiam dintr’o excursie pe valea Crişului Negru. Fusesem la izvoarele acestui râu, apoi la Izbuc, şi vizitasem şi grandioasa «Poartă a Bihorului». Ne-am oprit, la înnapoiere, în Beiuş. Şi s’a întâmplat atunci că unii din noi am petrecut un ceas de neuitat în casa protopopului ortodox de acolo. Tot timpul s’a vorbit despre structura şi variata mare frumuseţe a pământului Transilvaniei. Şi părintele protopop, ca să ne arate în ce grad – pe cât de înalt, pe atâta de just – preţuiau Ungurii frumuseţea acestui pământ în vremea când îl stăpâneau, ne-a dat următoarea interesantă relaţie: «Am auzit mulţi Unguri spunând că Dumnezeu Însuşi, la anumite zile mari, poartă în cap pălărie ungurească – şi că această pălărie ar fi formată din trupul ţării Maghiarilor. Atâta de frumoasă îşi vedeau ei – şi poate pe drept cuvânt – ţara! Şi cum, pentru Unguri, pălărie fără pană nu se poate, avea şi a lui Dumnezeu una. Ei bine, pana aceasta de la pălăria lui Dumnezeu o forma tocmai Transilvania. Înţelegeţi, acum, în ce fel preţuiau Ungurii frumuseţea Ardealului, ştiut fiind că pentru dânşii lucrul cel mai de preţ şi mai frumos la o pălărie este tocmai pana ei…»”.

Jules Verne: o vale fertilă, cu holde mănoase
„La marginea unui podiş înverzit de la poalele Retezatului, care domină o vale fertilă, acoperită de copaci cu trunchiuri drepte şi îmbogăţită de holde mănoase, galernele, vânturile de nord-vest, trec iarna ca briciul unui bărbier peste podişul acesta înalt, deschis, lipsit de adăpost, nota despre Ţara Haţegului şi faimosul scriitor francez Jules Verne, în celebrul său roman, „Castelul din Carpaţi”. (… ) Această descriere ţine de porţiunea cea mai sălba­tică a Transilvaniei, cunoscută sub denumirea de comitatul Clujului. Ciudată fărâmă din imperiul Austriei, această Transilvanie, Erdely în limba maghiară, adică “ţara pădurilor”. Întinsă pe şaizeci de mii de kilometri pătraţi, deci pe şase milioane de hectare – e un fel de Elveţie, dar pe jumătate mai mare decât ţinutul helvetic, fără a fi mai populată. Cu podişuri potrivite pentru semănături, păşuni îmbelşugate, văi capricios desenate, cu piscuri severe, vărgată de ramificaţiile de origine plutonică ale Carpaţilor, Transilvania e brăzdată de numeroase cursuri de apă care sporesc Tisa şi mândra Dunăre (… ). Aşa arată această veche ţară a dacilor, cucerită de Traian în primul veac al erei creştine.”

Munţi prietenoşi, o seni­nătate şi-o armonie clasică

Şi Ovid Densuşianu, în monografia sa despre despre Ţara Haţegului, scrie: „Din drumul ce duce de pe Valea Streiului spre Haţeg, ori de pe coastele ce ascund Silvaşul, se vede desfă­şurându-se una din cele mai frumoase privelişti de poesie a pământului românesc. De acolo poţi cuprinde cu ochii toată valea Haţegului, cu înşiruirea-i maiestoasă de munţi peste cari stăpâneşte vârful Rătezatului…. Cu crestele lor conturate în linii blânde şi ridicându-se încet, încet, unele deasupra altora, munţii, priviţi de departe, nu au nimic din romantismul fantastic şi prea sălbatic al Elveţiei ori Norvegiei; sânt munţi ce par tovarăşi mai prietenoşi de viaţă şi din ei se desprinde o seninătate, o armonie ai putea zice clasică – şi desigur că acei ostaşi romani ce au trecut pe aici acum două mii de ani îşi vor fi adus aminte de pământul Italiei când li s’a
deschis dinaintea ochilor această vale ce avea să fie întîiul sălaş al neamului nostru dincolo de Carpaţi”.

Pământul, „stercuit” cu sânge de daci şi romani
Însă nu doar scriitorii se grăbesc să-şi exprime admiraţia în faţa acestei splendide zone. Iată ce citim în această privinţă în numărul 34 din 26 August 1853 al vestitei gazete care se chema „Foaia pentru minte, inimă şi lite­ratură”, într-un articol intitulat: „Annotatiuni privitoare la Tieara Haţegului” şi semnat Ştefan Moldovanu, vicarul din acea vreme al Ţării Haţegului: „Dincoace, la intrarea dinspre est pe acest defileu, stau mărturie şi astăzi ruinele Sarmizegetusei romane. Aici toată glia de pământu este stercuită cu sângele vitejiei romane, spre gloria numelui său, precum şi a soartei disperate a belicoşilor daci”.

O adevărată unitate cosmi­că: cer şi pământ, laolaltă

Fostul vicar al Ţării Haţegului, învăţatul Iacob Radu, scrie şi el, în „Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului”: „Au trecut unspre­zece ani de când am călcat întâia dată pe pământul acelui frumos colţ de ţară, care se numeşte din vremuri străbune Ţara Haţegului – şi de atunci nu numai am rămas tot mai încântat de frumseţa fără părechie a acelui ţinut, fără s’a deşteptat tot mai mult în sufletul mieu dorul de a-i cunoaşte şi trecutul”. Iar Ion Conea adaugă că „n’ai decât să-ţi arunci privirile în sus şi vei vedea, în fruntea promontoriului care domină dinspre apus defileul, ruinele unei cetăţi. Stau prinse pe fruntea promontoriului ca un cuib de vultur pe un vârf de stâncă. Te sui acolo, să le vezi. Dar, ajuns sus, uiţi de ele (mulţumindu-te cu ce ţi se spu­se­se jos: că sunt ruinele unui turn de pază medieval care păzea intrarea în defileu) şi cauţi, uimit de frumuseţea priveliştei, spre miazăzi: „Un brâu de munţi ocoleşte, precum zidul o cetate, toată această mândră ţară” – aceste memorabile cuvinte ale lui Bălcescu despre Ardeal îţi vin îndată în minte, când priveşti la această, am putea spune… bijuterie geografică, ce se lasă prinsă toată într’o singură privire şi care se cheamă aşa: Ţara Haţegului. (… ) Parcă-i o cupă imensă, deschisă spre cer, cerându-l pe acesta mai aproape de ea. Iar în serile când azurul cerului de deasupra se arată în toată limpezimea şi splendoarea lui, – atunci bolta de sus pare şi ea o cupă de cleştar răsturnată şi lipită, jos, pe buza cupei de munţi, rotundă, a Ţării Haţegului. Două cupe, una de cer şi una de pământ, căutându-se şi lipindu-şi marginile. Atunci, Ţara Haţegului nu e numai o splendidă unitate terestră, o groapă închisă de jur împrejur cu munţi, ci-ţi vine să spui că este şi o adevărată unitate cosmică, din cer şi pământ laolaltă. O uriaşă groapă, aşa dar, săpată de zei şi de ape în mijlocul munţilor, cari munţi au rămas s’o încingă de jur-împrejur ca un colan fermecat. În interior şi pe margini, drumuri noi şi vechi – unele, din cele mai vechi ale ţării – se ridică şi se înclină, vorba poetului, după spinările în curbe reprezi sau lente ale colindelor sau merg în linie dreaptă, din răsărit la apus, legând o extremitate de alta (… ) Iar pe de margini, cum am spus, zidul de munţi se îndoaie şi o încinge ca un brâu, de jur-împrejur: în sud, din Strei şi până la Poarta de Fier, munţii Retezatului: în răsărit, munţii Sebeşului; spre apus şi miazănoapte, munţii Poiana Ruscăi.” O zonă splendidă, destinaţie de cinci stele pentru o vacanţă de neuitat.