Zece mărturii fascinante despre Hunedoara de acum un secol, semnate de Nicolae Iorga

Articolul a fost vizualizat de 673 ori

Istoricul Nicolae Iorga a lăsat posterităţii unele dintre cele mai memorabile descrieri ale ţinuturilor Hunedoarei, pe care a vizitat-o la începutul secolului XX. Mărturiile sale au fost publicate în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească” şi au oferit detalii pitoreşti despre oraşele noastre.
În primii ani ai secolului trecut, marele istoric Nicolae Iorga a reuşit că cuprindă într-o lucrare impresiile culese cu ocazia unei călătorii pe care savantul a făcut-o printre românii din Ardealul care, la acel moment, era parte componentă a Imperiului Austro-Ungar. Iată zece dintre cele mai fascinante mărturii despre oraşele şi comunităţile Hunedoarei din urmă cu un secol.
1. Orăştie – bâlciul din sălaşul dacilor
Orăştie era, în urmă cu un secol, un bâlci locuit de oameni domoli, cu un port simplu şi sărăcăcios, relata Nicolae Iorga. orastie
„Urmăm întâi un drum lung printre lanuri. Pe margine trec necurmat, pe jos şi călări, săteni din aceste părţi, care se întorc de la bâlciul ce se frământă colo în fund la stânga, pe malul râului Orăştiei. Portul e cu totul deosebit de acela cu care te deprinzi până aice. E mult mai puţin frumos, mult mai lipsit de podoabe. Bărbaţii, cu sau fără chică, poartă pălăriuţe mici. Cămaşa, fără înflorituri, se umflă larg. În locul iţarilor sunt pantaloni albi foarte înfoiaţi. Opincile se întrebuinţează mult. Unele femei se îmbracă tocmai ca la târg, altele cu catrinţe înguste şi o învelitoare simplă în jurul capului. Pe această mucedă vreme de toamnă toţi poartă ţundre sure şi sarici lânoase. Fetele sunt uneori oacheşe, iar alteori bălane. Încep o zi nouă în amestecul de zgomote al bâlciului care s-a deschis sub ferestrele noastre. Aceste locuri cu înfăţişare paşnică şi înflorită, de pare că ar fi pregătite numai pentru lina păşunare a turmelor, ascund în ele fierul tare şi aurul scump. Suntem aproape de munţii agatârşilor şi de sălaşurile dacilor războinici”, informa istoricul.
2. Haţegul şi căsuţele din lemn înnegrit
De la Orăştie, Iorga şi-a continuat călătoria pe Valea Streiului, ajungând la Haţeg, unde a înnoptat în hanul orăşelului.
„Haţegul se vede acum prin ochiurile de arbori, la dreapta, sămănat într-o largă câmpie pe care din toate părţile o înconjoară munţii. Spre el ne coborâm printre vii şi căsuţe de munte, cu lungile coperişuri de şindilă neagră. Apoi, pe străzi foarte tinoase , tivite de la o vreme cu înguste trotuare de asfalt, vin case plăcute. boutari hategO rază de soare mă deşteaptă în odaia de hotel, unde cu lumânarea aprinsă m-am păzit de locuitorii obişnuiţi ai acestor încăperi. Acum văd mai bine piaţa, care e nouă, abia de câteva zeci de ani, în vechiul târguşor românesc al căsuţelor de lemn înnegrit”, scria Iorga.
3. Biserica Densuş, totdeauna întunecoasă
Nicolae Iorga a descris în detaliu Biserica Densuş, ridicată din materiale luate din vechiul oraş al romanilor, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
„Peste casele cu coperişuri mari, pe o mică înălţime, se iveşte un ciudat turnuleţ de dărâmături sure, care e al unei biserici fără pereche. Spiritul care a însemnat alcătuirea acestor neaş­teptate jucării e acela care pleacă din monstruoasa şi grosolana îngrămădire de bolovani şi de pietre romane răzleţe, care e biserica din faţă. Dacă intri în biserica totdeauna întunecoasă te găseşti în faţa unui uriaş horn răzimat pe patru stâlpi de bolovani năruiţi, în care sunt prinse mai multe pietre cu inscripţii foarte bine păstrate. Pe una din ele se citeşte Longinus, ceea ce aminteşte pe acel nobil prieten al lui Traian şi viteaz ostaş al Romei care a pierit prin trădare în ajunul căderii năpraznice al regatului dacilor”, scria istoricul.
4. Mănăstirea Prislop şi legenda Zamfirei
Biserica mănăstirii Prislop şi povestea domniţei Zamfira, cea care a sprijinit reconstruirea aşezării, l-au fascinat pe Nicolae Iorga. „Toată noaptea vântul s-a vânzolit cu norii şi ploaia a picurat din streşini, îngropând vara în cântecul ei de jale. Dimineaţa se lămureşte slabă. Negurile fumegă pe munţi, unde ninge. De la Haţeg, pe o altă vreme decât aceasta se poate vedea biserica veche a Prislopului. Iei drumul Hunedoarei şi de la Silvaş, singurul sat ce întâmpini, o cărare pe care nu pot sui trăsurile, apucă spre colţul de munte unde domniţa Zamfira şi-a zidit lăcaşul de pomenire. Chiliile călugărilor au durat până în vremea lui Iosif al doilea, când le-a atins osânda acestui împărat, rostită asupra tuturor mănăstirilor de supt Carpaţi, socotite ca adăposturi ale duşmanilor Unirii şi politicii religioase a Curţii faţă de români. Astăzi a rămas numai biserica, de o formă neobişnuită în aceste părţi, dar foarte cunoscută la noi, cu un turnuleţ străbătut de fereşti prelungite. Ea s-a dres de mai multe ori şi ar fi fost cu totul curăţită de cărţile vechi şi de manuscriptele cu legătura prinsă în zalele veacului al XV-lea. Dar mormântul Zamfirei, întipărit cu slove apusene, formând o inscripţie latină, s-a păstrat până astăzi în ctitoria fiicei pribege a Domnului ucis”, relata Nicolae Iorga.
5. Hunedoara şi povestea voievodului
Hunedoara era un „loc de evlavie al neamului”, informa Nicolae Iorga, datorită istoriei voievodului Ioan de Hunedoara. „Chiar lângă cetatea lui Matiaş Craiul, cu broboadă tricoloră, se înalţă uriaşele coşuri ale unei topitorii de fier a statului, pe lângă care cea de la Călan e numai o jucărie. Piatra de fier se aduce din Ghelari, pe o linie ferată deosebită. Ici şi colo se află în jurul oraşului, până la marginea pădurii, aşezări de lucrători ocupaţi la această mare muncă metalurgică. Primarul, bunul bătrân Dănilă, e încă în fruntea comunei cu majoritatea de alegători români”, completa autorul. ad
6. Castelul Corvinilor şi podoabele sale
Istoricul îi acorda o mare atenţie Castelului Corvinilor, monumentul cel mai reprezentativ din istoria Hunedoarei. Relata despre renovările făcute la castel, care afectau imaginea lui romantică. „Cetatea, împodobită de Matiaş prin meşterii lui străini, vestiţi în lume, cu fereşti gotice, cu uşi încadrate în piatră sculptată, întocmai după felul obişnuit în clădirile lui Ştefan cel Mare învingătorul, se vede îndată străpungând norii de ploaie cu turnurile ei ascuţite, pe care o restauraţie pretenţioasă a tot învârtit curcubee cu culorile Ungariei. Odată era vorba să se aşeze aici nenorocitul arhiduce Rudolf. Atunci ar fi avut rost cheltuielile mari care s-au făcut pentru a căptuşi ruina, care se cuvenea să rămâie ruină, cu strălucirea ţiglelor, basalturilor, auriturilor, sticlăriilor noi, cu bogăţia stemelor şi podoabelor de odinioară. Aşa însă, o astfel de prefacere, în material nou, pretenţios şi vulgar, e ca şi cum s-ar fi gândit cineva să îmbrace în rochie de bal din vremea ei de alminterea scheletul unei împărătese moarte demult”, informa autorul.
7. Deva, târgul cu cetate distrusă
Deva avea 8.000 de locuitori, iar în peisajul său pitoresc se distingeau ruinele cetăţii şi comunitatea de ceangăi de la marginea oraşului, scria Iorga. „Cetatea şi-a pierdut cu totul însemnătatea, ajungând numai un adăpost la vreme de nevoie al locuitorilor satului de jos, al Devei. Până ce la 1849 un căprar din oastea moţilor, se zice, s-a furişat aici, jertfindu-şi viaţa, şi a făcut, prin praf de puşcă, să izbucnească pietrele sure ale vechiului cuib de tiranică stăpânire. devaLa intrarea de spre Hunedoara ne-au întâmpinat frumoase case albe în şir, înaintea cărora îşi făceau odihna Duminecii în şir ţărani chiaburi şi femei cu fuste colorate, foarte scurte, fete cu panglici în cozile lăsate pe spate, copii obraznici care strigau după noi, româneşte „cine eşti”, toţi ceangăi, veniţi nu de mult din Bucovina, cu portul şi datinile lor, cu legea lor catolică, vădită prin crucile spinoase de pe coperişuri şi prin crucifixele din marginea drumului, înflorite şi încununate”, informa Nicolae Iorga.
8.  Bradul şi ţinutul aurului
Orăşelul Brad era vestit datorită exploatărilor aurifere, scria Nicolae Iorga. Totuşi, viaţa localnicilor era grea. „Casele de la ţară între care intrăm fac parte din comuna Bradului, care urmează apoi, cu grădini şi verze, cu bordeie în pământ pentru provizii, cu ziduri mai mari ale străinilor şi cu o alee de prăvălioare ca a oricărui târguşor. Acesta este şi un ţinut vestit în aur. Agatârşii au lucrat aici la scoaterea lui din pământ şi au ajuns astfel cei mai bogaţi, dar mai trândavi şi afemeiaţi. Apoi au venit romanii, scotocind pretutindeni după aur. Acum, o companie germană lucrează în gropi, cu lucrători români, care cer­cetează prin adâncuri sau pisează bolovanii cuprinzători de bogăţie, şi astfel se ofilesc zi de zi, până pier de greul unei munci straşnice, plătită cu mizeria unei coroane pe zi. La şleam­purile aurarilor nemţi se prăpădesc aşa, în chip nevrednic, trudind şi bând, urmaşii acelora care au făcut din Horea un rege al ţăranilor şi din Avram Iancu arhanghelul răsplătitor pentru cru­zimile vechi şi nouă”, amintea Nicolae Iorga.
9. Petroşani, El Dorado al cărbunelui
În Petroşani, Nicolae Iorga a ajuns cu trenul, la finalul unei călătorii de patru ore, pornită din Haţeg. Cu trăsura drumul ar fi fost parcurs în două zile, scria Iorga, însă „trenul duce în patru ceasuri, în care se numără şi opririle nesfârşite pe la câte o staţie de mâna a treia unde se înnădesc şi desfac vagoanele”. Petroşaniul avea în acei ani 8.000 de locuitori, iar localnicii îi spuneau „Petrozseny”. „Din clădirile cele mari şi multe ale gării te afli în mijlocul unei aşezări omeneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală chemând la sine pe doritorii de câştig răpede şi pe muncitorii care primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare.”

lupeni

 

 

 

 

 

 

 

10. Minerii de la început de secol
Autorul descria mulţimea celor veniţi în Valea Jiului „pentru a stoarce cărbunele pământului din acele două dealuri depărtate”, unde munceau români, maghiari, slovaci şi chiar turci, apoi casele mari ale coloniilor şi cele mici şi curate de la marginea orăşelului. „Dar miezul târguşorului îl alcătuieşte o stradă largă în care tina se tot supţiază cu apă: de o parte şi de alta, prăvălii proaste scot la uşi mărfuri ieftine şi rele. Femei legate la cap, lucrători în haine de oraş, secui cu pălării înalte şi cu fireturi albastre pe scurteica neagră, toate hainele şi feţele din lume se văd prin colţuri, pe când mulţimea cea mare a locuitorilor lucrează chinuită în pământ la cărbunele negru care umple de duhoare aerul umed”, relata Nicolae Iorga. Istoricul continua descrierea culmilor Parângului, la poalele căruia se afla Petroşaniul, apoi Vâlcanul şi Straja, locul de pândă al hotarului. „Pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn supt acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri. Şi în acest iad negru al „Pe­trozsenylor”, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbu­cium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, îi descria istoricul pe oamenii din comunităţile vechi ale locului. Iorga se arăta ne­mulţumit de starea comunităţilor care populau aşezările din bazinul car­bonifer şi mai ales de numărul mare al străinilor veniţi să profite de pe urma bogăţiei zonei. „Când cele dintâi lu­mini se aprind la depozitele miniere, iau trenul de întors spre Haţeg, uşurat ca de o grea oboseală, de nemulţumire, de stricăciune şi decădere omenească”, mai scria Nicolae Iorga.

About Daniel Guta