Poiana cu ghiocei bogaţi din inima Munţilor Orăştiei

Articolul a fost vizualizat de 989 ori

Trebuie să ai o fire romantică şi talent de poet ca să poţi descrie măcar în parte ceea ce ochiul vede şi sufletul simte

Sunt locuri pe pământ unde te simţi ca-n rai. Undeva, pe-un picior de plai, în Munţii Orăştiei, se ascunde în aceste zile o privelişte de milioane, milioane de ghiocei bogaţi care acoperă precum un covor fermecat hectare întregi de pe Platoul Vârtoapelor. Este un loc magic, înconjurat de mister şi de legende. Localnicii cred că aici se ascund de iarnă „ălea frumoase”, iar acum, după echinocţiul de primăvară, zânele ies şi aruncă florile peste văile şi crestele din jur.
Munţii dacilor sunt vestiţi – se vorbeşte aici despre comori fabuloase ascunse de strămoşi, dar cei care cunosc bine locurile ştiu că farmecul lor este departe de a se limita la aurul dacilor. Legende minunate au su­pravieţuit timpului, iar localnicii spun că tot aici, pe Vârtoape, în peşteri prăbuşite, este şi locul unde zânele şi-au găsit lăcaş, departe de ochiul omului, într-o pădure fermecată. Aici, sunt atât de mulţi ghiocei că trebuie să cauţi cu atenţie un loc unde să pui piciorul pentru a nu zdrobi diafanele fire. Localnicii ştiu că micuţele plante au apărători de seamă – tocmai ielele care se adăpostesc sub acest loc. „Din fabuloasa operă a Luciei Apolzan, cercetătoarea care a bătut locurile şi a povestit cu sătenii, se spune că, în peşterile Vârtoapelor, stau „alea frumoase” pe tot timpul iernii şi atunci când vine primăvara, de echinocţiu, ălea frumoasele, ies! Luni (20 martie – n. red.) ne aşteptăm ca ielele să iasă. Alea frumoase se apucă să împletească cununi din aceste flori, apoi pornesc în cântec şi în zbor şi le aruncă, din culmea Vârtoapelor, în vale, iar acolo, cătunul se numeşte, atât de frumos, „Sub cununi”, povesteşte Vladimir Brilinsky (Nunu), care ne devine călăuză către locul magic. Sătenii cred că „ălea frumoase” sunt zâne, nişte fecioare foarte frumoase care stau ascunse în palate fermecate, ferite în păduri neumblate de picior omenesc. Oamenii din zonă le mai zic şi „Fetele Albe”, datorită straielor imaculate în care sunt îmbrăcate. Până nu se încălzeşte bine, ele şed pitite prin peşterile Vârtoapelor şi se grijesc de ghioceii de pe creastă, apoi vestesc primăvara tuturor când o pornesc în goană nebună peste meleagurile Şureanului.
Lungul drum spre rai
Legendele şi poveştile despre dumbrava minunată te fac să porneşti la drum. Cu toţii ştim că nu e uşor să ajungi în rai, ei bine, nici în raiul cu ghiocei nu răzbaţi pe nerăsuflate – cu maşina poţi să ajungi în localitatea Grădiştea de Munte, în inima Munţilor Orăştiei, apoi, e musai să porneşti la pas, pieptiş, pe coastele aprupte. Un urcuş greu, care te poartă deasupra sălaşurilor lo­calnicilor, către vechile plaiuri ale dacilor, peste păşuni. Poposim într-o livadă şi fotografiem ciuboţica cucului şi apoi o floare de spânz în buza pădurii: „Aşa ştim că sus s-au făcut ghioceii, dacă aici în pădure a înflorit spânzul”, ne lămureşte Nunu. Pe drum, te opreşti să-ţi tragi respiraţia, dar până şi peisajul îţi taie răsuflarea – departe, se văd crestele Vârfului Şureanu, aco­perite încă de zăpadă. O întreagă orchestră de ciripituri face văzduhul să răsune, o melodie veselă la care se alătură talăngile turmelor de vite lăsate la păscut, pe prima iarbă a primăverii. Apoi, drumul o apucă pe cărările înguste şi abrupte ale pădurii de fagi. Piciorul se afundă în covorul roşiatic de frunze, alunecă pe calcare şi muşchii protestează: orice floare găsită pe drum e motiv de popas pentru drumeţii care se strecoară printre colţi uriaşi de stânfoto 1că şi fagi care te privesc falnic ca pe o furnică. După vreo două ceasuri bune de chin, ajungi la poarta raiului din Vâr­toape.
Simfonie cu ghiocei
„Bine aţi venit în tărâmul tinereţii fă­ră bătrâneţe şi al vieţii fără de moar­te… Poftiţi! Uşa vă e deschisă!”, ex­clamă Nunu cu braţele deschise larg. Când se fereşte deoparte, privirea alunecă uimită peste curbele muntelui. Ochii, buzele şi sufletul se deschid către minunăţie. În doar câţiva paşi, ai ajuns la capătul unui adevărat covor de ghiocei, un covor care se întinde pe creasta muntelui mai bine de zece hectare. Bucuria stârnită de petecul de rai e nemăsurată: „Doamne! Cum e aici! E real?!” exclamă voci, în timp ce măsori priveliştea până departe. Deasupra frunzelor din toamnă, mi­lioane de ghiocei vestesc primăvara. Izbucnesc în pâlcuri alb-verzui, licăresc în sclipiri de diamante şi nuanţe de smarald. Capetele plecate tremură în adierea vânticelului de primăvară. După euforia de la început, vocile vizitatorilor s-au liniştit într-o tăcere care spune totul despre fascinaţia care te cuprinde. Din loc în loc, mai găseşti şi câte o floare pestriţă de spânz, o plantă cu nume dacic despre care se spune că ar fi folosită în ritualuri magice şi vrăjitoreşti. Nici măcar zumzetul albinelor nu tulbură pacea locului. Până şi lumina care ajunge printre trunchiurile alburii e specială şi te face să crezi foto 3că ai ajuns cu adevărat pe un tărâm de basm. „Raiul este aici, pe Vârtoape! Este un loc sălbatic, e natură sălbatică! Este o altă lume când vii aicea, aţi văzut foarte bine, urcuşul este plin de nuanţe de maro, iar aici, când ajungi în culmea Vârtoapelor, începe să cânte o simfonie în alb şi verde! A fost impresionant şi este impresionant de fiecare dată când vin”, mărturiseşte Brilinsky. Deasupra noastră, între ghiocei şi cer, vântul mişcă coloanele de fag şi îţi aduci aminte de bunicii care te îndemnau să asculţi „cum se bat lemnele”. Bolovani mari îşi ascund muchiile sub un strat gros de muşchi care te poftesc să te întinzi şi să te pierzi în odihnă precum Lizuca în „Dum­brava minunată”.
Ghioceii bogaţi ai dacilor
Cei care ajung aici rămân fără glas. Trebuie să fii înzestrat cu fire romantică şi talent de poet ca să poţi descrie măcar în parte ceea ce ochiul vede şi sufletul simte. Ar fi de folos o broşură cu superlative: „Uai, e fenomenal! E de o frumuseţe rară, nu ştiu dacă în România mai este aşa ceva şi ceea ce îmi place cel mai mult e că nu găsesc gunoaie, nimic nu strică frumuseţea locului. E incredibil ce găseşti aici, e fantastic faptul că sunt atât de mulţi ghiocei şi sunt mari. Credeam că sunt din cei mititei, dar sunt foarte frumoşi cei de aici”, spune Alina Benţa, o hunedoreancă ce văzut locuri minunate din ţară, dar tot a uimit-o descoperirea din Vârtoape. În grup este şi un fost ziarist, Lucian Stanciu, acum vicepreşedinte al Federaţiei Patro­natelor din Turismul Românesc: „Este o minunăţie, vin acum pentru prima dată şi e… o feerie de alb şi verde într-un loc binecuvântat, departe de oa­meni. Probabil de aceea există, ceea ce am găsit. Este ceva miraculos, mă bucur că am trăit momentul să ajung aici. Ştiam de existenţa lui de ceva timp, a fost destul efort ca să ajungem sus, pe platou, dar este senzaţional”. Practic, e imposibil să redai în imagini dezmăţul de ghiocei şi sălbăticia parcă nesfârşită a locului. Dacă mai prinzi ca noi o zi cu soare, mi­racolul este complet: „Este magnific! Nu am cuvinte să descriu starea prin care am trecut când am ajuns aici: euforie, bucurie, libertate… Hai să comparăm cu ceea ce ştim noi despre rai: edenic! Pentru un fotograf, e o provocare: în primul rând, florile, care sunt chiar de ordinul milioanelor, apoi lumina. Pentru că nu e înfrunzită pădurea, avem o lumină foarte bună pe flori, pe ghiocei. Este o scurtă perioadă asta, nu ştiu dacă ţine o săptămână, poate zece zile şi trebuie profitat”, spune fotograful REPLICA, Remus Suciu.

MARE (2)
De dragul locului
Ici, colo, printre puzderia de ghiocei, răsar „aiuşii” ale căror frunze verzi cu gust de usturoi împrumută aerului nuanţe condimentate. Şi pentru că tot sunt la îndemână, Remus pune la bătaie pita bună de la „Popasul dacilor”: în scurtă vreme, toată lumea înfulecă sandwich-uri cu leurdă şi savurează peisajul. Chiar dacă află de acest loc şi văd fo­tografii, locul tot este o surpriză pen­tru vizi­tatori, chiar şi pen­tru cei obişnuiţi cu farmecele naturii sălbatice. Mulţi cred că locul este unicat în ţară. „Nu sunt cuvinte pentru aşa ceva, să descrii acest loc! Am mai văzut ghiocei din ăştia în zona Argeşului şi, la noi în Valea Jiului, sunt undeva pe Polatişte, dar nu aşa de mulţi! Sper ca lumea să nu afle şi să nu vină încoace turiştii aceia care îşi doresc să rupă ghioceii. Lucrez la un centru turistic în Pe­troşani, dar nu am văzut aşa ceva”, spune un alpinist care se învârte fas­cinat în pădure cu o cameră de filmat. De fapt, de asta se tem şi cei de la Administraţia Sarmizegetusa Regia: „Din păcate, nu numai natura e sălbatică, ci şi omul, pentru că natura îşi are regulile ei; omul are reguli, dar le încalcă. Este important să păstrăm acest loc aşa cum este el, cum l-a lăsat Dumnezeu şi să-l respectăm. Da! Aici este raiul! Este un loc cu totul şi cu totul special, cu o încărcătură deo­sebită, în care, în mod inexplicabil, aceşti ghiocei trăiesc izolat. Merită să fie păstrat aşa cum esteVladimir Brilinskey indică drumul spre poiana ghioceilor bogaţi!”, îndeamnă Vladimir Brilinsky şi pe bună dreptate. Nu poţi cere copiilor să nu culeagă câteva fire, dar poţi arăta adulţilor că e interzisă plecarea cu buchete întregi de flori, care, de altfel, se ofilesc până în vale. „Atât timp cât turismul aici va fi nesupravegheat, le-aş recomanda unora să stea deoparte! Ar fi păcat să fie distrusă această zonă printr-un turism barbar. Suntem în mijlocul unui obiectiv turistic covâr­şitor al României, în această zonă, de la Vârtoape. Dacă am fi într-o ţară nor­mală, în care s-ar face un turism normal, ar putea deveni un obiectiv extraordinar, unul cu binefaceri pentru toţi cei din jur, pentru economia locului. Dar asta doar dacă există protecţia miracolului de la Vârtoape”, adaugă şi Lucian Stanciu, obişnuit cu turistul autohton, care distruge, nu descoperă. Turişti sunt rugaţi să plece din aceste locuri doar cu amintiri şi fotografii superbe, fără a rupe ghioceii. Cu o ultimă privire către ghiocei, îmi amintesc de versurile lui Arghezi care pot fi potrivite locului:
„Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei, Să nu-i striviţi nici umbra, nici florile de… ghiocei.”

About Laura Oană