Cum se jucau părinţii tinerilor de astăzi?

Articolul a fost vizualizat de 408 ori

Exclusiv REPLICA – Jocurile copilăriei, de la fuga de ieri la sedentarismul digitalizat de astăzi


Lumea copiilor s-a schimbat radical în ultimii zeci de ani: bunicii noştri se jucau desculţi, cu mingi din păr de animale, iar copiii secolului XXI nu se dezlipesc de tot ce aduce nou IT, adică tehnologia informaţiei. În loc de praştie sau elastic, fetiţele şi puştii au în buzunare şi ghiozdane musai câte un smartphone, slime-uri, kendama ori, mai nou, un spinner.

cu mic cu mare joaca pe   telefon

 
Elasticul, un compendiu de sărituri
În anii 90, între blocuri se dez­lănţuiau adevărate campionate de elastic ori de şotron, băieţii încingeau bătălii cu cornet suflate prin ţevi tuberman, se juca “de v-aţi as­cun­selea”, leapşa sau lapte gros. La pe­treceri –zile de naştere sau reuniuni – se juca batistuţa, mima, fazan, spânzurătoarea, “X şi O”, telefonul fără fir. Câte râsete şi zarvă iscau jocurile copilăriei pe atunci! Jocul cu elastic s-a jucat din secolul al XIX-lea, dar a prins bine şi s-a răspândit în timpul secolului al XX-lea. Se poate juca în casă sau afară, iar variantele sunt nenumărate – practic, ai nevoie de un elastic de patru, chiar cinci metri înnodat la capete. Se joacă de unul singur cu ajutorul scaunelor sau, în grup, cu trei jucători, ori pe perechi. “Elasticul” era preferatul fetiţelor: două fete stau faţă în faţă, iar elasticul se întinde între ele. Sunt mai multe “nivele” de joc, în funcţie de aşezarea elasticului: se sare de la înălţimea gleznei, din dreptul genunghiului sau la brâu. A treia fată sare peste elasticul întins atât timp cât nu greşeşte. La cea mai mică “buctă” locul este luat de ur­mătorul jucător. În funcţie de locul sau grupul în care se joacă, sunt tot soiul de probe diferite – se pleacă de la cele lejere, până la sărituri com­plicate şi încurcate.

Foto 2
Şotron, mima, fogo, nişte clasice
Cam tot fetele jucau şi şotron, după ce căsuţele se conturau pe asfalt sub forma unei siluete umane. Căsuţele erau numerotate tot cu creta. Jucătorul stă în faţa căsuţei nr.1 şi aruncă cu o pietricică în ea. Trebuie să sară într-un picior în prima căsuţă, să se aplece ca să ia piatra şi, tot, într-un picior să sară înapoi din desen. Urmează căsuţa 2, 3, etc., câştigă primul jucător care parcurge întreg traseul fără greşeală. Se juca mima: un grup trebuia să ghicească un cuvânt “mimat” de un copil. Leapşa sau “fogo” te făcea să alergi cât e ziua de lungă, iar “maţele încurcate”  să încerci să îţi descurci prietenii care îşi încălceau mâinile şi picioare în tot felul de poziţii ciudate. Băieţii băteau mingea, trăgeau cu praştiile, sau puneau la bătaie puştile şi pistoalele de jucărie într-un joc de “pac-pac”, un fel de shooter live. Fetiţele, pe păturici, pe zona verde de lângă blocuri, făceau din “de-a mama şi copilul” proiecţia viitoarei familii.

 

Foto 3
Sedentarismul ia locul fugii în jocurile copilăriei
După anii 90, trei-patru decenii mai târziu, jocurile copilăriei par să fie de nerecunoscut. În lume, Tetris este cel mai popular joc video al tuturor timpurilor, un joc în care cuburile colorate stivuiete au atras atenţia a mai bine de 500 de milioane de persoane în întreaga lume. După Tetris, în clasamentul celor mai bine vândute jocuri urmează Minecraft, care are mare succes la copiii din România. Inventatorii săi au folosit cubuleţe pixelate din care jucătorii îşi pot crea lumea visurilor lor sau orice altceva într-un mediu virtual. Statisticile arată că, atât de mare este numărul celor care speră să realizeze ceva spectaculos în Minecraft, încât, mai bine de 50 de mii de unităţi se vând zilnic chiar şi la această oră, după mulţi ani de la lansarea versiunii iniţiale. Popularitatea Minecraft vine din gama nelimitată de combinaţii care se pot crea şi o abordare simplă prin care se poate construi un întreg univers digital. Vrei o fermă cu animale şi flori, un castel, o fabrică, o mină, o construcţie fantezistă? Se poate realiza aproape orice în Mine­craft, dacă accepţi să ai o lume reprezentată în cuburi simple şi colorate. Este o lume făcută din cuburi din materiale diverse, precum pământ, piatră, nisip, lavă şi acestea pot fi folosite ca blocuri pentru construcţii ori transformate în alte materiale folositoare: lemn, fier, diamante. La fiecare intrare în Mine­craft mai adaugi ceva lumii tale, iar jocului i se aduc constant îm­bu­nătăţiri. Popularitatea Minecraft vine de la faptul că îţi permite să îţi creezi propria poveste şi îţi poţi modela propria lume.

Foto 5
Spinnerul, titirezul noii lumi
Cea mai nouă jucărie care face acum furori în România este “Fidget Hand Spinner”, un soi de titirez pentru degete, folosit atât de copii, cât şi de adulţi. Este prezentată ca o piesă pentru eliberarea stresului şi promovată ca una ce ajută persoanele care au probleme precum ADHD, autism sau anxietate. Este construită, la bază, din rulmenţi, alături de o mare varietate de materiale: alamă, oţel inoxidabil, titan, cupru şi plastic. Chiar dacă au fost inventate în anii 1990, jucăriile “Hand Spinner” au devenit foarte populare abia în ultimul an, atât de populare încât au apărut şi variante online care se pot juca cu săgeţile sau mouse-ul. Site-urile de specialitate spun că spinnerele reduc stresul, ajută la creşterea concentrării, sunt perfecte împotriva plictiselii şi te pot scăpa de obiceiurile neplăcute precum fumatul, roaderea unghiilor sau alte ticuri. Are şi multe atu-uri: timpul de învârtire, în funcţie de putere şi exerciţiu, este până la cinci minute, jucăria este uşor de purtat chiar şi în buzunar datorită dimensiunilor re­duse de până în şapte cm şi este silenţioasă, ceea ce o face perfectă pentru timpul petrecut la şcoală. În ţările occidentale şi Statele Unite, elevii ”spinners” i-au scos din sărite pe profesori, care le-au interzis fo­losirea lor în timpul orelor. Excepţie fac cazurile copiilor cu probleme de comportament sau anumite forme de autism.
Popularitatea spinnerelor vine de la nevoia copiilor de a fi dinamici sau de a manipula ceva pentru a se con­centra mai bine.

Foto 6
Aţi auzit de Slime şi Kendama?
Şi dacă spinnerul este un modern titirez, slime-ul sau gelatina lichidă este urmaşa aluatului cu care copiii se jucau, spre disperarea gospodinelor. Copiii o consideră extrem de in­teresantă, mai ales că are o textură diferită faţă de alte jocuri, iar cei mici se distrează de minune întinzând mâzga în tot soiul de forme. De fapt, această plastilină gelatinoasă se poate prepara şi în casă, iar reţetele sunt subiectul a sute de tutoriale pe youtube. Unele filme de prezentare au strâns şi peste nouă milioane de vizualizări. Nu este o joacă întotdeauna sigură, pentru că  implică folosirea de substanţe chimice, în timp ce unii susţin că deschid apetitul copiilor pentru chimie. Principalul ingredient este borax-boratul de so­diu, folosit la fabricarea detergenţilor şi a săpunurilor, care, odată intrat în contact cu pielea sau cu ochii, poate duce la apariţia inflamaţiilor. Unele reţete nici nu conţin acest ingredient, aşa că micuţii îşi pot face slime din lipici lichid, colorant alimentar, sclipici, apă şi sare. Şi tot din trusoul obligatoriu al copiilor vremurilor noastre face parte şi „kendama”. Este un joc de îndemânare venit din Japonia, unde este popular de mai bine de 300 de ani. Jucăria este formată dintr-o piesă, de obicei din lemn, compusă din ţepuşă şi cupe, de care este legată, printr-o bucată de sfoară, o bilă. Tutorialele susţin că jocul poate avea o chiar şi 50.000 de trucuri, dacă exersezi îndeajuns şi ai o imaginaţie bogată. Cel care practică jocul cu Kendama trebuie să îşi coordoneze corpul pentru a prinde tama (bila) cu diferite părţi ale mânerului ken. Practic, mâinile fac mişcările, în timp ce picioarele sunt cele care ridică sau coboară bila, motiv pentru care e nevoie de o bună coordonare a părţii superioare a cor­pului cu partea inferioară. Specialiştii spun că acest joc trebuie încurajat tocmai pentru a „răpi” copiii din faţa ecranului telefonului sau calcu­la­torului, dar, mai ales, pentru că îmbunătăţeşte îndemânarea, echi­li­brul, coordonarea ochi-mână şi re­flexele. Pe scurt, kendama este jucăria din lemn cu trei cupe şi o ţepuşă în care poţi să prinzi o minge. Con­curentul nu trebuie să atingă jucăria de corp sau de haine, iar punctajul se acordă dacă mingea stă nemişcată minim trei secunde.


 

Cum şi-au trăit copilăria campionii şi vedetele Hunedoarei

Ada BERARU
Toma Coconea, vicecampionul mon­dial la trasee de aventură şi parapantă, Romulus Gabor, hu­ne­doreanul care a obţinut trofeul „Ba­lonul de aur”, performanţă încă ne­egalată de un alt fotbalist român, jurnalista Sanda Nicola şi campionul-antrenor Ştefan Beregszaszi, au po­vestit pentru cititorii săptămânalului REPLICA cum s-au jucat în co­pilărie.
„Eu am petrecut primii trei ani din viaţă la Braşov, într-un sat aflat la 10 kilometri distanţă de oraş, Purcăreni, de unde erau şi părinţii mei şi bu­nicii. Eram întotdeauna activi! La Petroşani am locuit la bloc, dar am avut foarte multe activităţi pe munte, fiind Parângul aproape. Făceam parte şi dintr-un club de orientare turistică, jucam raţele şi vânătorii, ascunsa… erau foarte multe jocuri. Jucam şi fotbal. Între blocuri mai era câte o grădinuţă şi, pe orice spaţiu verde şi drept, ne făceam singuri porţile. Puneam nişte lemne, nişte bolovani, iar poarta era gata! Cam toate familiile aveau câte doi-trei copii, iar în diferite perioade ale vieţii am avut parte de prieteni foarte buni. Cu unii dintre ei mă mai întâlnesc şi acum şi ne mai amintim ce am trăit în copilărie”, povesteşte Toma Coconea.

Toma Coconea

„Copilăria noastră a fost mai fru­moasă, mai simplă, nu cu atâtea programe pe laptop, pe televizor… Era mai multă joacă. Noi ne jucam vara pe malul Streiului, unde era foarte frumos, iar iarna mergeam la sanie. Jucării nu prea aveam, pe vre­mea aia. În vacanţă, toată ziua jucam fotbal, iar terenul ni-l amenajam noi. Poarta o făceam din câteva lemne aduse din pădure şi, alteori, numai din două pietre.
Ne mai puneau şi la muncă, la câmp, mergeam cu vaca pe deal şi… asta era copilăria noastră!

Romulus Gabor
„Pentru noi, din păcate, copilăria a venit cu multe privaţiuni! Aaa, că am reuşit să legăm noi relaţii in­terumane, că eram ataşaţi unul de celălalt, că jocul în faţa blocului are, prin prisma amintirii, un parfum aparte, asta înseamnă că, poate, su­pralicităm cât de grozavă era co­pilăria noastră! Nu ştiu dacă era, cu adevărat, mai bună decât copilăria trăită acum, când copiii au absolut tot ce se poate. Ţin minte că maică-mea lucra la calea ferată şi se ducea la Arad. Urca într-un tren şi cumpăra de la polonezi, care făceau bişniţă, pe vremea aia. Ne aducea caşcaval, şi unt, şi ciocolată cu brânză! (Râde.) Jucam de-a v-aţi ascunsa, raţele şi vânătorii, eram foarte băieţoasă, jucam fotbal foarte mult, strigam foarte mult!”

Sanda Nicola
„Întâmplarea face că eu mi-am legat viaţa de performanţele spor­tive de la 14 ani, aşa că vacanţele erau, adeseori, ocupate de pre­gă­tirile cen­tralizate şi de can­to­na­­mente.
Oricum vacanţa mare, toată, prin anii ’50… da… (râde!) era un prilej de a ne juca pe malul Mureşului.
Eu am copilărit mai mult la Ilia şi am avut o trupă de colegi de clasă cu care organizam tot felul de echipe.
Războiul era foarte proaspăt în memoria noastră (erau mai puţin de 10 ani de la terminarea răz­boiului), rulau filmele cu ruşii şi cu nemţii, aşa că aproape toate jocurile se finalizau cu lupte între „co­tropitori” şi „aliaţi”.
Bineînţeles, făceam foarte mult sport, jucam foarte mult fotbal, dincolo de digul de pământ care proteja Ilia de inundaţii.
Mai jucam ascunsa peste Mureş, unde era o pădure.
La 1 Mai făceam, în fiecare an, baie în Mureş!
Vara plecam pe jos de la Ilia până la Bretea Mureşană, acolo îm­pingeam nişte buşteni în Mureş şi veneam, câţiva kilometri, pe râu, până la Ilia!
Aşa am şi învăţat să înot.
Am avut o copilărie foarte fericită, eram relaxat total!”

Ştefan Beregszaszy

About Laura Oană