PE CONTRASENS. Mă, tu a’ cui eşti?!

Articolul a fost vizualizat de 434 ori

”Mă, tu a’ cui eşti?!” Era în­tre­barea pe care „oamenii mari” mi-o puneau cel mai des în copilărie. La bloc, acolo unde am crescut, ma­joritatea părinţilor erau colegi de serviciu. Se cunoşteau între ei. Intreprinderea minieră re­partizase pe scara mea un cantaragiu, un şofer, tehnicieni, lăcătuşi, maiştri, fel de fel de meseriaşi, care pe vremea aceea semnau pontajele pe trei schimburi la mina şi flotaţia Deva.

Foarte curios, totuşi, amestecat cu ”clasa muncitoare”, într-unul din apartamentele ”de lux” – semide­co­mandat, 3 camere – pe scara mea locuia un judecător cu familia sa. Mai mare decât mine, băiatul magis­tratului, adolescent, îi ruga pe ai mei, câteodată, să mă lase în vizită. Ţin minte şi acum cât de mult mi-a plăcut proiectorul cu ”sistem automat” de derulare a diapozitivelor. Am impresia că la cei cinci ani ai mei de atunci teleghidarea cu buton a diapozitivelor mi-a trezit mult mai mult entuziasmul  decât peisajele de pe celuloid aruncate pe ecran de raza luminoasă. Neas­tâm­părarea, ţin minte, mi-a fost di­minuată cu tact de vecinul îngri­jorat că-i distrug agregatul, un lux capitalist la vremea aia.

În rest, toţi erau de-ai minei. Şi ce motiv să fi avut să intre în vorbă cu nişte ţânci decât ”indisciplina”. Aşa că ori de câte ori eram în culpă, cineva, bărbat sau femeie, începea critica cu o identificare prin învăluire. Vroiau să ştie cine-mi sunt tata şi mama. Iar culpele, pe vremea aia, erau multe într-o copilărie trăită pe-afară, după blocuri. Larma în timpul orelor de linişte (între orele 15 – 17), fotbal total pe zona verde, căţărări pe bloc, sau pe tabla de la intrarea în scară, tras cu praştia de sub acoperirea unei corole de copac, explozii cu carbid, procurat din puzderia de şantiere ale epocii, ”groapa”, joc, pe bani!, cu monede de un leu, şi câte şi mai câte. Nu era zi, ca vreun vecin nervos, să nu iasă la geam ca să ne suduie. Câteodată, situaţia se agrava destul de mult când ”adultul” cobora printre noi, stârnit de îngânările noastre obraz­nice. Ca să nu mai vorbim de jocurile bezmetice derulate în goană printre băncile clasei în pauze. De multe ori ele se terminau cu o sfântă palmă peste ceafă, primită de la tovarăşa învăţătoare (sărut-mâna! oriunde vă aflaţi!), fără ca gestul acesta calmant, azi considerat crud şi necivilizat, să pară atunci cuiva deplasat.

Noroiul, transpiraţia, hârjoneala, mai mult sau mai puţin amiabilă cu ceilalţi băieţi, juliturile de tot felul erau, de regulă, ingredientele nelipsite ale jocului. Mă mir şi acum cum de nu mi-am scos ochii la câte aprige dueluri am dus cu săbii de sârmă sau din tulpină de brad, ca să nu mai po­me­nim de riscurile salturilor pe armături de la etajul trei a blocurilor în construcţie. Iarna săniuşul era clar o activitate extremă, dar nu atât de periculoasă ca şi coborârea de la cabana Căprioara pe căruţul cu rulmenţi vara. Nu avea cum să nu mă faulteze într-o zi viaţa asta atât de aproape de natură. Un balansoar din acela croit dintr-o scândură cu balama la mijloc. De-o parte trei prieteni mai grei decât mine. De cealaltă parte, eu cu ”Grasul” îi ţineam la respect la un metru jumate deasupra pământului. Nu mi-a spus că sare! Legile fizicii şi-au făcut numărul în secunda ur­mătoare aruncându-mă cu doi-trei Mach spre orbită. Căderea nu a fost însă amiabilă. Mâna dreaptă în gips. Preţul jocului.
Durere uitată însă repede, după câteva zile, în iureşul jecmănirii pru­nilor de peste linia ferată, a patimei cărţilor de joc ”Animale din con­tinente”, sau a ”meselor rotunde”, când seara, după ziua de vară plină, obosiţi, băgam, fete şi băieţi, telefonul fără fir în iarba din faţa blocului, în fapt un pretext pentru primele ochiade.

Şi dacă vreţi să ştiţi, ca şi copil, am cunoscut şi varianta socialistă de Facebook. Seară de seară, pe banca din faţa blocului, toate informaţiile de interes local, naţional şi internaţional erau disecate de echipa fantastică de bunicuţe din vecini. Era suficient să asculţi un sfert de oră ca să fii la curent cu toate trăirile şi întâmplările cartierului. Câteodată, când subiectul viza teme de codoşlâc sau amatlâc dintre vecini şi vecinuţe, reţeaua de socializare a băbuţelor devenea brusc mai vigilentă. Şi dacă vreuna te surprindea ascultând, inevitabil ţi-o auzeai: ”Copile, tu n-ai treabă!? Mă, tu a’ cui eşti?!”

Un timp frumos, ca tinereţea noastră de atunci.

EPILOG

Din când în când, i-am mai povestit de acest timp şi copilului meu.

În ciuda aparenţelor, răspunsul nu m-a descurajat: ”MEH!!!”.

Aşa oi fi reacţionat şi eu când tata îmi po­vestea pe vremuri despre mingile din cârpe ale copilăriei lui.

 

About Administrator