Haiducul de la conac

Poartă cizme cu pinteni şi pălărie de piele. Stăpâneşte caii de minune şi, în câteva luni, îi cuminţeşte şi pe cei mai nărăvaşi pur sânge. Are 20 de ani şi i se spune “Haiduc”. E un tânăr care iubeşte maiestuoasele animale mai mult decât orice. Struniţi de el, caii devin apoi profesorii copiilor. Nu merge în cluburi, nu ştie mare lucru despre calculatoare, nici nu se străduieşte să afle. Iubirea lui sunt caii şi aşa va rămâne. 

Caii blânzi pot fi călăriţi fără probleme şi stând cu spatele la direcţia de mers, după cum demonstrează tânărul îngrijitor de la Conacul Archia

Pare rupt din vestul sălbatic – are o înfăţişare mândră de cowboy, stă drept, ţine frâiele lejer, cu mâna dreaptă şi le mişcă uşor, însă e de ajuns pentru ca armăsarul să-i asculte comenzile. “Pot să vă fac ceva western”, îmi spune şi îşi duce calul în galop printre obstacole, ori îl face să se ridice spumegând în două picioare. Poartă pinteni, dar mărturiseşte că sunt mai mult de formă pentru că: “Dacă îl ating foarte tare, sare”. Şi nu ar fi tocmai indicat să sară – Haiduc îl călăreşte pe Fulger, care e unul dintre “rebelii” din grajdurile conacului. De fapt, Fulger şi alţi câţiva nărăvaşi îi datorează viaţa tânărului: “Înainte de a veni Haiduc, au fost pe la noi tot soiul de pricepuţi în domeniu şi ne-au spus că nu mai avem ce face cu ei.

La patru ani, Fulger avea genetică bună, dar nu îl stăpânea nimeni. Ne-au recomandat să-l dăm pentru salam. A venit Haiduc, s-a urcat pe el şi Fulger l-a aruncat direct în gard, dar băiatul nu s-a lăsat şi acum face ce vrea cu armăsarul”, povesteşte proprietara cailor, Virginia Szabo, căreia i se citeşte uşor admiraţia pentru talentul tânărului poposit la Conacul Archia. Când termină antrenamentul cu Fulger, Haiduc descalecă şi calul îl urmează cuminte ca un căţeluş. “Vine după tine, aşa…?” Tânărul mă priveşte şi îi spune armăsarului: “Hooo, hoo…”. Fulger încremeneşte şi porneşte din nou în urma Haiducului doar când acesta plescăie scurt din limbă.

În jumătate de an, a reuşit să-l dreseze şi astfel să-i salveze viaţa frumosului armăsar. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu cel de-al 11-lea ocupant al grajdurilor, un ponei năbădăios, ca tot neamul lui: “Când m-a văzut prima dată, m-a muşcat de burtă. Poneii sunt mai sălbatici decât caii, au toane, trebuie educaţi de mici, de la doi ani, ca să reuşeşti ceva cu ei. Prefer caii”.

Prietenul cailor

Îl cheamă Anton Bichiş, însă absolut toată lumea îi spune Haiduc

“Prima dată am urcat pe cal la patru ani, de la Copşa Mică mai sunt şapte kilometri până la mine acasă – satul se numeşte Valea Viilor. Acolo aveam vaci, dar când eram mic, vecinii au avut cai, eu doar mergeam şi-i ajutam pe ei”. Haiduc o scoate din boxă pe Madonnete, vedeta manejului, şi, pe cimentul grajdului, potcoavele răsună ca la step. Îşi ia peria şi ţesala din cauciuc şi face toaleta cailor în timp ce explică: “Înainte de a încăleca, se verifică picioarele, copitele, tot … dacă e lovit, dacă are ceva…

Fiecare călăreţ care vine la noi, la Conacul Archia, şi doreşte să încalece, prima dată îşi pregăteşte calul”. Ştie ce face, se vede până şi după cum face periajul iepelor, concomitent, cu ambele mâini, în timp ce de pe cai zboară praf şi fire de păr: “Ei noaptea rămân afară, se tălăvesc prin rouă şi au multă murdărie pe ei. Există şi ţesală mai tare, de fier, dar noi nu folosim aşa ceva. Calul are pielea subţire, se răneşte uşor. Uite”, şi apasă încet iapa într-un punct, pe spate. “Uite, cum fac muşchii. Calul are tot corpul învelit în muşchi, de la buze şi până la coadă. Sunt un sac de muşchi, trebuie să fii atent şi blând cu ei”.

Lucrează cu mişcări ample sau insistă în cerc pe zone. Ridică pe rând picioarele iepei şi arată pământul strâns în jurul potcoavei: “Copita calului e plină, toată mizeria asta trebuie curăţată. E ca la oameni când se curăţă unghiile, o facem în fiecare zi, când îi scoatem la plimbare”. Apoi ia în pumn o perie cu un vârf de fier cu care scobeşte în copită, pe lângă potcoavă, şi scoate de acolo tot pământul. Ţine copita între picioare, deasupra de genunchi, în timp ce lucrează sigur şi rapid cu mâinile: “Dacă nu cureţi, locul putrezeşte, se adună gunoi acolo şi coace”. Când termină cu Madonnete, merge la Stela. Cele două sunt iepele pe care vor învăţa copiii care iau lecţii de echitaţie, la conac.

Binecuvântaţi animalele şi copiii

Unii micuţi vin şi de la zeci de kilometri distanţă de Deva pentru a fi în preajma cailor şi pentru a lua cursuri de echitaţie

Caii strălucesc acum şi, sub pielea maronie, muşchii se întind lungi. Sunt o splendoare. Se privesc, îşi scutură coama brunetă şi fornăie. Dau semne că aşteaptă să ajungă în manej, ţarcul folosit pentru antrenamente şi ore. Haiduc scoate harnaşamentul. Tot locul miroase a piele, a cai, a iarbă proaspăt cosită, deloc neplăcut pentru cei obişnuiţi cu nuanţele grele ale naturii. Haiduc ne arată cum se înşeuază calul: “Punem prima dată valtrapul, pătura care protejează spinarea calului. Avem nevoie la Madonnete pentru că, cel care a încălecat-o la patru ani, nu a avut grijă şi i-a făcut o rană urâtă, pe spinare. Apoi punem ştifturile, tot pentru protecţie şi apoi şaua”.

Potriveşte repede totul şi leagă curelele pe sub burta calului, apoi verifică dacă nu strâng: “Prima dată am învăţat să călăresc fără şa, la ai mei în sat. Cu şa, însă, e mai uşor şi pentru călăreţ şi pentru cal. Când nu ai şa, e greu: ai doar picioarele cu care te ţii şi… te descurci”. Leagă căpăstrul, apoi duce calul de dârlogi la manej. Trei fetiţe aşteaptă şi le simţi cum freamătă de nerăbdare. Au doar câteva ore de echitaţie, dar Haiduc le-a făcut să iubească splendidele animale, să încalece curajos şi să le dea morcovi cailor fără teama că vor fi muşcate: “Da, îi era teamă că o vor apuca de degete. Haiduc i-a arătat că animalul simte unde e mâna şi apucă doar cu buzele morcovul”, explică tatălui lui Leeloo, fetiţa de opt ani îndrăgostită de cai: “Învăţ să călăresc, am 11 ore, deja ştiu pasul, trapul, trapul săltat şi counter-ul, un galop mai încet. Mă descurc bine şi îmi place aici, nu mi-e frică de cai, dar unii pot să fie mai răi, mai turbaţi cum e Hera, din grajd, e o iapă mai turbată”.

Dar nu doar din Deva vin micuţi să încalece. Maia şi Antonia sunt din Brad. Au şase şi opt ani, dar nu contează – Haiduc le-a învăţat să călărească elegant şi natural, precum nişte prinţese. “Ştiţi, eu am luat doar o oră, dar e ca şi când ai zbura prin cer.. E mult mai frumos decât la şcoală”, te lămureşte Antonia. Cei care vin să ia ore în manej sau să se plimbe cu caii pe sutele de hectare din jur, îl adoră pe Haiduc.

Viaţa în şa

Unii micuţi vin şi de la zeci de kilometri distanţă de Deva pentru a fi în preajma cailor şi pentru a lua cursuri de echitaţie

De când a venit el, conacul are un aer de western american. Haiduc călăreşte cu şa sau fără şa, ori cu spatele şi cabrează fără frică armăsarii pur sânge. Îl cheamă Anton Bichiş, dar nici măcar proprietara conacului unde tânărul lucrează nu-i cunoaşte numele de buletin. Pentru toţi, este – simplu – Haiduc. Şi au dreptate. Călăreşte de parcă ar trăi în şa. Între tânărul de 20 de ani şi cai e mare dragoste. E o relaţie de iubire reciprocă – caii îl ascultă orbeşte chiar şi când le şopteşte comanda. Haiduc se înţelege cu ei mai bine decât cu oamenii: “Am început să călăresc de mic copil, de la o vârstă fragedă mi-a plăcut. Pot să spun că cea mai frumoasă copilărie am avut-o alături de cai. Am fost plecat şi cu circul, am fugit şi de acasă un pic, iar caii au fost singurele animele la care m-am putut plânge când am avut necazuri. Ei înţeleg orice. Când eram mic, plecam cu caii, dormeam pe deal cu nişte prieteni şi stăteau lângă noi ca nişte câini şi ne păzeau.

Când se face o legătură între cal şi călăreţ, e senzaţional! E foarte plăcut să pleci în aventură, oriunde pentru că ştii că ai un prieten de nădejde”. La 20 de ani, Haiduc a trăit cât alţii o viaţă şi asta se vede în felul în care gândeşte şi vorbeşte. Pasiunea lui pentru cai întrece orice închipuire: orice ar face, se învârte în jurul cabalinelor: trăieşte, citeşte, învaţă totul despre ei. Îi simte. Intră cu Stela în manej: “Acum vă mai fac o demonstraţie… un compliment”, zâmbeşte Haiduc şi noi habar nu avem ce să înţelegem, dar el descalecă, vine în faţa Stelei şi trage hamul pe sub picioarele din faţă a iepei. Fluieră încet să liniştească animalul şi, cu dreapta pe ham, apucă zdravăn piciorul stâng al iepei, îl îndoaie şi trage încet în spate. Calul rămâne cu dreptul în faţă şi se apleacă cu corpul în spate, într-un salut ca la curtea regală: “Compliment, Stela! Compliment! Bravo, mami, bravo”, şi bate calul scurt pe gât. “Aşa salută Stela oaspeţii… Încă o dată. Bravo, Stela”. Iapa fornăie mulţumită şi o ia la trap, apoi tot mai tare, la galop. Haiduc o descalecă rapid, trecându-şi piciorul drept peste capul iepei, care vine ascultătoare la gard. “Ea e Stela, e pur sânge arab, are cam 1,63 în greabăn, e un cal foarte bun şi un cal foarte docil pentru copii, avem nişte fetiţe de 8 ani care merg pe ea de parcă ar fi …mari”, ne explică proprietara conacului rămasă să aibă grijă de cal cât timp Haiduc pregăteşte alte năzdrăvănii.

Îmblânzitor de suflete

Iapa fornăie prelung şi se agită: “Pe cine ai simţit?”, o întreabă femeia mângâind drăgăstos botul calului. Imediat aflăm răspunsul: Haiduc vine în galop pe Madonnete, iar copiii se întorc fericiţi: e preferata lor! “Ea este cea mai iubită şi primeşte cei mai mulţi morcovi. Şi asta datorită tot lui Haiduc, înainte nu prea te înţelegeai cu ea, trântea oamenii din şa. Este un pur sânge englez şi, când te urci pe ea, ai impresia că ştii să călăreşti, face totul pentru tine”, zice Virginia Szabo, cu ochii după iapa care face spectacol sub mâna lui Haiduc. Acum e în şa, dar se întoarce şi merge cu spatele, între şa şi gâtul plin de muşchi al iepei, sare, dintr-o mişcare e la loc. Se lasă puternic într-o parte şi trage calul în jos. Madonnete ascultă şi se lasă lin la pământ până când simte că Haiduc este în siguranţă, cu cizmele in nisip. Haiduc repetă figura, dar mai rapid, şi sare din şa înainte ca iapa să se întindă la pământ. Rămâne acolo şi Haiduc se aşează comod pe gâtul ei şi o mângâie: “Haideţi fetelor, să puneţi mâna pe ea”. Micuţele se reped în manej, îngenunchează şi răsfaţă animalul. “Uite, ce face… ne îmblânzeşte pe toţi”, râde o mămică în timp ce fetiţele nu se mai dau din jurul “profesorului” de echitaţie.

Prima la lecţie e Leeloo. În timp ce Haiduc potriveşte scările şeii la măsura fetiţei, aceasta îşi plimbă mâna pe botul întunecat fără pic de teamă. O ajută să urce în şa şi şopteşte iepei: “Hai, mami!” şi întoarce calul frumos, iar el călăreşte alături, atent la micuţă şi la fiecare mişcare. Ţinută din scurt, Stela feamătă şi nu mai are răbdare, în timp ce, pe Madonnete, fetiţa se ridică frumoş în şa, cu ritm de ceasornic. E atâta perfecţiune, încât ai impresia că eşti undeva la vreo competiţie. Nici acestea nu sunt departe: “Vrem să ne afiliem cu clubul nostru hipic la federaţia română de profil şi să organizăm un concurs de teren. Ne ajută mult sutele de hectare de pământ pe care le avem în jurul conacului. Haiduc sigur ar câştiga cu Fulger. Ei doi seamănă”, concluzionează stăpâna conacului.

10 pentru Haiduc

Când a ajuns Haiduc la Conacul Archia de lângă Deva, cei 10 cai din grajduri simţeau lipsa unui antrenor. Din septembrie anul trecut, a făcut cu ei minuni, iar proprietara pensiunii a ajuns să-l considere fiul ei. “L-am găsit datorită Facebook-ului, copilul meu se ocupă de site-ul Conacului Archia şi Haiduc ne-a accesat, ne-am cunoscut, a ajuns la noi şi ne bucurăm mult pentru că a făcut mulţi paşi înainte. Suntem o familie. Noi îl considerăm al doilea fiu al nostru, sperăm să avem un viitor frumos împreună. Caii au suferit o schimbare totală, caii noştrii sunt foarte antrenaţi, au muşchi pe ei, au piept, au foarte multe cunoştinţe, sunt dresaţi şi fetiţele astea drăguţe care se învârt pe aici pot să călărească la noi datorită lui Haiduc. Caii sunt ascultători. Te urci prima dată pe cal şi parcă ştii de-o viaţă să mânuieşti calul. Asta a făcut Haiduc la noi”, spune Virginia Szabo.

La conac, sub îndrumarea lui Haiduc, clienţii pot fi iniţiaţi în echitaţie şi, în 10 ore de călărie, pot ajunge la un nivel satisfăcător: ştii să te ţii în şa, să îţi îngrijeşti calul, înveţi trap, poate un pic galop. În plus, se pot face ieşiri în natură, cu caii: “Cu Haiduc am identificat trasee în jurul conacului, avem sute de hectare unde putem face plimbări nu foarte complicate, la care pot participa şi cei care sunt la a doua, a treia oră de călărie. În trei ore vă putem plimba pe cel puţin cinci trasee, apoi putem ieşi cu caii o întreagă zi, cu oprire la prânz, la un picnic haiducesc”. La Archia, primul cal a ajuns în 1995, pe vremea când în locul conacului din prezent erau grajdurile fostului CAP. Grajdul pentru cai a fost ridicat în 2003 şi de atunci pe acolo s-au tot perindat oameni care au avut grijă – mai mult sau mai puţin – de cai. “Sunt material genetic bun caii, dar dacă nu ai om care să se ocupe…”, aşa că îl întreb pe Haiduc: “Ţi-ai găsit locul?” şi băiatul zice: “Cred că da, de acum nu mai depinde mine”.

“Dumnezeu aşa a vrut să fie”

A lucrat la ţară, a învăţat la circ, s-a perfecţionat în Germania, a călărit în Cetatea Alba Iulia. Este greu să scrii despre viaţa tumultoasă a tânărului. La 4 ani, s-a urcat pentru prima dată pe un cal. De atunci, toată viaţa s-a mişcat în jurul lor. A trăit şi a învăţat enorm la circ, pentru că, la 13 ani, a fugit de acasă. A plecat din casa dintr-un sat de lângă Copsa Mică, pentru că părinţii i-au vândut caii şi, când vorbeşte despre acele clipe, cât e el de Haiduc, îl îneacă lacrimile: “Am fugit de acasă, că am avut probleme cu părinţii după ce mi-au vândut caii. Pentru mine a fost o tragedie. Eu ţin foarte mult la ei, majoritatea timpului o petrec alături de cai, nu îmi trebuie discoteci, cluburi… Eu aicea mă simt bine”.

Haiduc a reuşit să îmblânzească toţi caii din grajd, iar acum aceştia se mai cabrează doar la comandă

Avea 13 ani, dar a avut maturitatea să transforme tragedia în şansa vieţii lui: “Am plecat şi m-am oprit la circ, habar nu mai am cum îi spunea. Aici am învăţat eu totul de la un circar, un om important pentru mine, la care o să-i mulţumesc toată viaţa mea: a avut timp şi răbdarea necesară să mă dăscălească, că eu sunt o fire aşa mai aspră, imediat îmi sare ţandăra. Foarte multe am învăţat la circ, cascadorii, de toate… Apoi, am plecat prin lume şi am ajuns anul trecut aici. De doi ani de zile, tot povesteam cu un potcovar – care e cel mai bun din România – şi mi-a tot spus că aici sunt cai de încălecat şi de dresat, dar eu am muncit în alte părţi şi nu am avut timp. Dumnezeu aşa a vrut să fie. Am ajuns astă toamnă şi de atunci cred că se vede munca mea şi copiii merg foarte bine la echitaţie”, crede Haiduc şi, de pe margine, părinţii îl aprobă. I-a fost greu, doar el ştie cât de greu, pentru că vorbeşte puţin despre acele clipe. Turuie ore întregi despre cai, dar despre viaţa lui cele mai multe ştiu tot caii: “De câţi ani lucrez cu oamenii, mi-am dat seama că e cel mai greu. Sunt şi cai care ai probleme de comportament. Ca şi oamenii, de altfel, dar caii te înţeleg, dacă ştii cum să le vorbeşti”.

O viaţă, cu caii

Ce nu ştie despre cai, citeşte. Vorbesc cu el şi, dintr-o dată, se repede, se vâră sub Madonnete şi îşi pune capul între picioarele din faţă: “Indienii, mai demult, aşa se protejau de ploaie. Se băgau aici, între picioarele calului, sub el, aşa spune la carte. Aicea, dacă stai ghemuit, nu o să te ude niciodată ploaia. Madonnete, dă piciorul! Hai, sus, sus, şi astălalt, sus, sus. Bravo! E un cal excelent, te poţi băga pe sub el, dar cu oricare, cu care doriţi, pot să fac la fel chiar şi cu Fulger care e mai năzdrăvan, orice poţi face cu ei.

Ei te simt dacă ţi-i frică sau nu. Dacă ţi-i frică, imediat tresar, tu le transmiţi că te gândeşti la spaima ta şi lor le transmiţi panica. Atunci, e neastâmpărat calul, începe să se mişte şi nu poţi lucra cu el. De asta, echitaţia se ia uşurel, pas cu pas, până ajungi la un nivel, sus”. Nu este uşor şi Haiduc este primul care recunoaşte – e mult de lucru cu caii, echipamentul costă, ora de echitaţie e undeva la 50 de lei, dar merită: “După 13 ani, am învăţat să călăresc elegant, ca la carte. A fost un pic greu, pentru că eram învăţat cu obiceiurile de acasă cu hăis, cea… Omul cât trăieşte tot învaţă, niciodată nu o să fii expert, poate doar cel mai bun. Toată viaţa ai de învăţat”. Cine vrea, învaţă. Trebuie să vrei nu doar să încaleci, ci să înţelegi calul, să devii una cu animalul, să-l domini, ca să nu te stăpânească el. Între Haiduc şi un maestru al viorii nu e mare diferenţă: unii strunesc corzile, Haiduc linişteşte caii sau îi cabrează după bunul plac. O simfonie…

Ca să înveţe cât mai multe despre animalele sale iubite, urmează şi un liceu de specialitate, la Geoagiu, iar luna viitoare va deveni oficial tehnician veterinar: “Acum îmi obţin atestatul şi de atunci o să mă ocup numai de cai. Şi sfârşitul zilelor, tot aproape de cai o să-mi fie!”.