Ciprian Iancu – mărturisire la numărul 500

Rareori simţim nevoia să ne prezentăm (ori să ne re-prezentăm). Majoritatea cititorilor noştri nu ne cunosc decât din ce au văzut semnat în ziar fiecare dintre noi. Tocmai de aceea facem astăzi o foarte rară excepţie prin a ne alătura textelor – mărturisire şi fotografii (una dintre primele dispute din redacţie a fost dacă să ne punem sau nu poză la gazetă. Am votat “NU” şi atunci, dar acum n-am mai avut încotro). 

Nici nouă nu ne vine să credem că REPLICA a ajuns la numărul 500. De ce? Pentru că REPLICA apăruse într-o perioadă în care ziarele apăreau brusc şi dispăreau la fel de subit, iar noi nu ştiam “cu cine aveam de-a face” (de data asta în sensul bun al expresiei). Adică nu ştiam că aveam de-a face cu un editor care, vorba colegului Adrian Sălăgean, înţelege presă.

Şi nu e vorba doar de atât, ci de un editor care, cel puţin din punct de vedere economic, nu are în vocabular două noţiuni ce se induc una pe cealaltă: eşec şi închidere. Editorul Carmen Hărău ne-a oferit confortul psihic pentru a ne face meseria aşa cum am citit prin cărţile de specialitate sau cum am învăţat pe la şcoli, lucru pentru care merită mulţumiri.

I-am rugat pe colegii mei să vă facă fiecare câte o mărturisire, pentru ca voi să ştiţi cine sunt, ce gândesc şi cum simt cei care în fiecare zi de joi încearcă să vă rupă de larma cotidiană, să vă aducă informaţie utilă, opinie rezonabilă, analiză rece şi reportaj cald din judeţ şi nu numai. Cât despre mine, nu credeam că or să-mi treacă prin mână, înainte de a fi trimise la tipar, 500 de “Replici”. Şi mai incredibil pentru mine este că îmi doresc încă 500.

Nu ne-am crezut niciodată cei mai frumoşi, mai deştepţi şi mai corecţi. Nu am vrut niciodată să facem rău cuiva anume. Ştim că am greşit şi noi pe ici pe colo şi ne cerem scuze pentru asta. Mai ştim însă că am plecat la drum cu o mare dorinţă, aceea de a încerca să facem lumea din imediata noastră apropiere, cu tot ce înseamnă ea, un pic mai bună.

Cu mulţumiri pentru tine, stimate cititor, semnez, mă-nclin şi sper să ne reîntâlnim cu rânduri tot atât de personale după alte câteva sute de “Replici” săptămânale, servite joia, dis-de-dimineaţă.