Festival pentru istoria unei capitale

Peste şapte mii de vizitatori, artişti pe scenă, spectacole de laser, ateliere de istorie – este un bilanţ concis al Festivalului “Pro Istoria Fest – Ulpia Traiana Sarmizegetusa”, găzduit în acest an de fosta capitală a Daciei Romane. Situl s-a umplut de lume, maşinile erau parcate pe toate uliţele satului, mirosul de mici s-a strecurat departe, până în forul vechiului oraş. Laserele au tăiat negura şi focul de artificii a luminat cerul.  

Unul dintre jocurile propuse de organizatori: trasul frânghiei

Mulţi sunt încântaţi, alţii sunt dezamăgiţi – cei încântaţi au ascultat concertele, au aplaudat vedetele şi trupele: Loredana, Mandinga, Anna Lesko, Hara, Corina, VUNK şi Sistem. Supăraţi au plecat cei care au aşteptat altceva decât “o samă de ruine”, tarabe cu cârnăciori, vată pe băţ şi plasticuri colorate din China. În apropierea amfiteatrului, se vede că organizatorii s-au străduit să aducă în sit şi ceva autentic. În corturi, artiştii îmbrăcaţi aproximativ după moda vechii capitale au strâns coadă de pitici şi puşti dispuşi să aştepte ca să-şi deseneze pe faţă fluturi ori mutre simpatice de pisici. Alături, un grup de bărbaţi deghizaţi nu tocmai inspirat în daci şi romani stau la fotografii, încearcă arcuri, scuturi sau săbii, sau le împrumută prietenos celor din public. Se organizează şi demonstraţii care nu prea respectă adevărul istoric – de exemplu, la trasul cu frânghia romanii sunt conduşi de Cezar, iar dacii de… Decebal. Dacii sunt învinşi, aşa că o concluzie din public vine la fix: “Înseamnă că Cezar l-a tras pe sfoară pe Decebal!”. Festivalul este organizat de Star Education, condusă de Zoli Toth, solistul trupei Sistem.

“Încercăm să atragem atenţia publicului asupra unor obiective turistice importante. Punem muzica modernă în slujba trecutului”, spune Zoli Toth. Vicepreşedinte Star Education, Anca Lupeş, crede că este un start bun: “Pro Istoria Fest face parte dintr-un ciclu de evenimente finanţate din fonduri europene obţinute de Star Education pentru promovarea unor cetăţi. Sunt opt obiective turistice unde adunăm lumea şi aşa cât mai mulţi oameni văd monumentele şi află mai multe despre istoria locurilor”.

Din păcate, elementele de bâlci nu au lipsit nici la această manifestare

În drumul către for, se vând măşti oribile, săbiuţe portocalii şi verzi. Un balon cu Mickey Mouse sau prinţesele Disney e 10 lei. Peste drum, se vinde vată de zahăr pe băţ şi asta colorată, adică, scuzaţi, cu arome de căpşuni sau vanilie. Un vestit salvamontist, Alexandru Bulacu, conduce un grup de turişti nu tocmai fericiţi de ce văd: “Uită-te la prostu’ satului”, exclamă omul la vederea colegului de breaslă care rupe cu mâna dintr-un gogoloi imens, roz şi dulce: “Dacă mă enervez, mi-o iau şi pe Albă ca Zăpada!”, hohoteşte celălalt salvamontist în zâmbetele turiştilor. Oamenii fac haz de necaz că, de, ce altceva ai putea să-ţi cumperi de pe uliţele prăfuite şi pietruite grosolan ale unui monument de asemenea importanţă?

Suntem în 2012 – în continuare, cea mai mare parte a ruinelor sunt acoperite de culturi, părţi de ziduri, coloanele se amestecă cu căpiţe de fân, iar în gardurile localnicilor deosebeşti uşor bucăţile smulse din monumente. În acest an, Ministerul Culturii nici nu s-a deranjat să mai autorizeze săpăturile în sit, lucru care ţine pe loc inclusiv proiectul restaurării vechiului Capitoliu. “Grija” statului se observă peste tot: de la casele îngrămădite până lângă ruine, locuinţe care ar fi trebuit cumpărate de la proprietari şi demolate pentru ca arheologii să-şi extindă săpăturile, la organizarea sărăcăcioasă a sitului.

Sfârşitul forului traianic

“Sfârşitul forului traianic se leagă de cel al provinciei Dacia. Foarte probabil, în anii tulburi ai crizei din vremea lui Gallienus (260-268) piaţa publică a fost vandalizată. Statuile de bronz au fost smulse de la locul lor, pentru a fi retopite, sediile diferitelor corporaţii au fost jefuite, iar întregul edificiu a sfârşit prin a fi incendiat”, explică conferenţiarul Alexandru Diaconescu în minunatul volum “Forurile Sarmizegetusei”.

În rândurile cărţii simţi parcă durerea istoricului care descrie sfârşitul capitalei Daciei Romane, pe numele ei adevărat Colonia Dacica Sarmizegetusa: “Forul s-a ruinat treptat. Mai întâi s-a prăbuşit acoperişul, apoi pietrele de pe coama zidurilor au început pe rând să cadă, îngropând restul edificiului până la o înălţime de 1,5 – 2 metri. O parte din arce s-au prăbuşit. În evul mediu şi în zorii epocii moderne, ruinele au constituit o carieră de piatră, mai ales că blocurile de calcar fasonate puteau fi uşor reclădite. Bisericile şi conacele Ţării Haţegului, cele de pe valea Streiului, până chiar pe Mureş, au refolosit blocuri şi monumente din forul Sarmizegetusei”.

Jaful cetăţii este confirmat de cronicari. Un trimis al Papei Grigore al XIII-lea, diplomatul Antonio Possevino, lasă în urma călătoriei din 1583 în Transilvania o descriere a locurilor, unde menţionează Ţara Haţegului şi o cetate – Ulpia Traiana – unde s-ar căuta aur printre ruine: “…în această parte are o trecătoare largă spre Ţara Românească. La mijloc este un oraş numit Haţeg locuit (ca şi restul acestei mici provincii) de unguri şi de români, dar în partea de sud se mai văd şi astăzi ruinele unui mare oraş pe care locuitorii îl numesc Varhely, ceea ce înseamnă locul “cetăţii”; şi aici românii se duc şi caută printre acele ruine monede de aur şi argint şi scot alte rămăşiţe”.

Praf de… Sarmizegetusa

Considerat unul dintre precursorii muzeografiei româneşti şi întemeietorul presei româneşti din Transilvania, istoricul George Bariţiu scrie despre aceste locuri, lucru care îi determină pe istorici să considere articolul său “O privire peste Ţinutul Haţegului în Transilvania”, apărut în “Foaia literară” în ianuarie 1838, ca “prima scriere românească publicată în legătură cu Ţara Haţegului”. Publicistul îşi declară preocupările pentru “vechimile” din Transilvania şi notează că o mulţime de monumente “scrise sau zidite din piatră şi metal” au fost prefăcute “în nimic” de “grosul vandalism al veacurilor trecute”, iar “un număr însemnat de antichităţi fuseseră în vremile trecute duse din patria noastră şi aşezate în muzeuri de ale ţărilor străine”.

Ca bogăţie a monumentelor istorice şi arheologice, Bariţiu susţinea că “cea mai clasică parte” este zona Haţegului, “unghiul acela al Ardealului, pe unde prin pasul Porţile de Fier numit eşim în Banat”, apoi “Colonia Apulum numită în Ţinutul unde stă astăzi Bălgradul nostru (Alba Julia sau Alba Carolina) lângă Mureş”. El remarca şi bogăţia de inscripţii “păstrate atât în istoriile patriei cât şi în natură”, îndemna la descrierea acestora, dar şi la contactul direct cu respectivele monumente şi pentru asta Bariţiu îi îndruma pe potenţialii interesaţi spre “institutul vrednicului de nemurire graf Batanyi la Bălgrad”, unde se aflau nenumărate obiecte de muzeu: o colecţie numismatică, statui ale zeilor greci şi romani, dar şi către localitatea Grădişte, unde, la moşia cancelarului de la Curte, Alecsie de Nopcea, se aflau: “în mijlocul unor rămăşiţe de zidire veche două icoane mari de mozaic”. Despre aceste piese, Bariţiu mai dă nişte detalii – că “s-au aflat în vara anului 1825 şi s-au dat o descriere pe larg în Sibiu la anul 1825”. Vizitând locurile vestite pentru ruine, istoricul scrie: “tot mai dă patriotul peste obiecturi de acele păstrate din vechime, care deşteaptă într-însul sentimentul acel puternic şi dulce de a iubi acel pământ, în a cărui sân se află de atâtea sute de ani îngropate oasele şi cenuşa străbunilor săi”.

Dacă îndemnurile vin în prima parte a secolului 19, primul muzeu naţional românesc din Transilvania ia fiinţă de-abia în anul 1905 la Sibiu, iar muzeul din comuna Sarmizegetusa în 1924 şi este reorganizat în 1966.

Ruinele, decor de conac

Şi scria George Bariţiu: “Între hotarele tale se cuvine pretutindenea patriotului călătoriu să păşească cu evlavie, dar nici într-o parte mai mult ca în preajma ruinelor Ulpiei Traiane, acolo, unde augustul erou (Traian – n.r.), străbătând prin îngustimea Porţei de Fier, biruitor asupra nedumeritului, dar destul de marinimosul rival (Decebal –n.r.), şi-a întemeiat scaunul măriei sale. Care insuflat de cerescul duh a poeziei a cercat să cânte vreodată asupra dărămâturilor acestei capitale…? Unde este un Eremie, care să fi plâns pe aceste ziduri, după ce pe lângă toată nedreptatea şi duşmănia ce avură să sufere de la cinsprezece veacuri, totuşi ele au rămas încă atâtea câte să poată fi în stare a aprinde focul cel mântuitor al patriotismului în vinele privitorilor?”. Dacă deplânge starea monumentului şi jaful făcut de-a lungul secolelor în fosta capitală a Daciei Romane, George Bariţiu descrie laudativ drumul roman ce venea dinspre Poarta de Fier a Transilvaniei, ca să treacă pe la Apulum, actuala Alba Iulia: “Drumul acesta pe lângă Ulpia Traiana sau Grădiştea de astăzi aşa este de întreg, cât se pare că numai de un an ar fi zidit”. Câteva zeci de ani mai târziu, un membru al celebrei familii a Densuşenilor scria: “Cea mai mare parte din ruinele Ulpiei Traiane, inscripţiuni, monumente, sculptură statuaria şi altele se află zidite sau aşezate ca ornamente în curţile ungurilor, sau mai bine zis a românilor unguriţi din acest ţinut”. Citatul îi aparţine lui Aron Densuşianu.

“Nenimicite de furia timpului”

Prozator, poet, colaborator şi întemeietor al mai multor ziare, Aron Densuşianu, fratele lui Nicolae Densuşianu, porneşte în vara anului 1864 către ţinutul natal pentru a participa la Adunarea Generală a Astrei, asociaţia din care făcea parte încă din primii ani de la înfiinţare. Împreună cu doi colegi, Aron Densuşianu porneşte la sfârşitul lunii iulie din Sibiu, spre Ţara Haţegului, numită de el “Valea Sargentina” sau “Tiera Haţegului”. La 1 august, după ce iau parte la lucrările Astrei, membrii asociaţiei şi publicul participă la excursia: “din satul Grădişce, unde se afla ruinele Ulpiei Traiane sau ale Sarmizegetusei”.
Toţi se declară fascinaţi de drum: “Între 4 şi 6, drumul drept şi neted dintre Haţeg şi Grădişce se asemăna ipodromului olimpic din vechea Eladă, unde se întorceau luptătorii cu carele; astfeliu se întreceau trăsurile pe drumul către ruinele Romei daciana. Unii mergeau cufundaţi în pie contemplaţiuni ca peregrinii sfântului mormânt. Alţii mergeau intonând versuri de eroism, de glorie şi mărire naţională, ca şi când ar vrea să intre în arena unei lupte pe moarte şi viaţă, sau ca şi când s-ar întoarce triumfători”.

Drumul care acum se parcurge într-un sfert de ceas, a durat pentru membrii Astrei două ore, cam tot cât le-a luat vizitarea ruinelor, care erau pline de lume: “Satul şi împrejurimile sale gemeau de oaspeţi. Dame şi dămicele, juni şi bătrâni, treceau în cluburi, încoace şi încolo peste grămezile de ruine, ce apar ca tot atâtea mormânturi, ce ici sunt acoperite cu iarba verde, dincolo de murisci, mai încolea stau câtva afară expuse, dar încă nenimicite de furia timpului”. Participanţii vizitează amfiteatrul “în formă eliptică şi înalt de 17 picioare”, în mijlocul căruia se afla o holdă de secară, după care “turiştii” se împart în grupuri şi se răspândesc peste câmp, unde văd “frânturi de cărămizi, pietre tăiate sau oale” şi pare că, în contrast cu măreţia de odinioară a locurilor, sătenii “sunt abătuţi, aserviţi şi storşi”. Imaginea ţăranului sărac contrastează cu “urmele de glorie străbună; chiar şi proptele gardurilor sunt pietre tăiate cu multă măiestrie, dar acum ciuntite şi sfărâmate (…) Pe sub tălpile caselor, a şurilor şi altor edificate se află aşternute tot numai astfel de rămăşiţe”.

Distruse de localnici

Localnicii încearcă să le vândă vizitatorilor tot soiul de obiecte recuperate dintre ruine şi vin la membrii Astrei “unii cu cărămizi, alţii cu mozaice, alţii cu diverse pietri şi figuri de lut de o solitidate pietroasă”. Printre piese, Aron Densuşianu vede o cărămidă “de o mărime şi solitidate extraordinară” pe care era înscris numele unei legiuni. Delegaţia află apoi că, în 1823, un sătean, în timp ce îşi săpa fundaţia casei, a dat peste ruinele unui clădiri, cu două încăperi cu pardoseala “de mozaic foarte bine conservat şi preţios” pe care întruchipa o scenă “din Iliada, unde Priam îi cere lui Achile, corpul lui Hector”. Un al doilea mozaic îl prezenta pe “Paris între cele trei zeiţe. Lângă Paris apărea şi zeul Mercur”. Densuşianu constată că, de-a lungul anilor, mozaicul a fost deteriorat de ţăranul în curtea căruia se afla, dar şi din cauza “vandalismului turcilor”.

Descrierea pieselor a mai fost posibilă doar datorită Baronului Josika, care le copiase, dar din mozaic “Abia se mai conservase un mic petec din care pietricelele erau sfărâmate cu totul. Se mai vedea şi un mic colţ de arabescuri”. În aceaşi grădină, vizitatorii privesc “urme şi apeducte”, apoi se îndreaptă către sudul aşezării, o zonă care lasă impresia “unui cintirim de ruine, parte acoperită cu pământ, parte goale ca nişte schelete”. Şi orice cititor al relatărilor sale îşi dă seama că Aron Densuşianu este vizibil impresionat de locurile văzute: “Suvenirurile istorice care spun de atâta mărire şi splendoare a lor; vederea unui popor atât de abătut, ce întinde colibele sale pe acest sfânt şi glorios pământ, pe care au călcat şi au locuit, odată în palate strălucite, oameni şi generaţiuni la a căror nume se închină o lume întreagă”. Tot aici, în timpul excursiei, Aron se retrage pentru jumătate de ceas la umbra unui măr şi scrie o poezie: “…Eu vin la voi ruine cu inima întristată,/ Să vărs amare lacrimi pe sfântul vost pământ. / O! spuneţi unde este a voastră fericire, / Mărire a cărui lustru, ca soarele a lucit, / Şi unde e poporul, blilanta omenire/ Ce sub a voastre raze odată a înflorit?/ S-a dus pe cum se duce ce-m lume odată vine, / Colo-n nemărginire, etern ascuns liman…”

“Scumpe suveniruri…”

La întoarcerea din fosta capitală a neamului, trec prin satul Peşteana “pe a cărui uliţi gardurile încă stau răzimate cu pietri monumentale”, iar la Densuş, privesc o construcţie asemănătoare unei columne ridicată din “ardezie şi cărămidă” pe care localnicii o numesc “La Chipu”. A doua zi, Aron Densuşianu îşi poartă colegii prin biserica monument, apoi pleacă, trecând prin satele Tuştea şi Fărcădia, unde opresc la curtea baronului Nopcea plină de monumente romane: “culese de prin ruine, care conţin figuri şi inscripţiuni”. Găsesc şi în salon o mulţime de statuete, printre care una cu “toga încopciată pe umărul stâng, era tăiată în marmură cu atâta măiestrie şi eleganţia, cât din puţina depărtare părea a fi din natură”. Gazda, bazându-se pe părerea celebrului istoric neamţ Theodor Mommsen, susţinea că este vorba de bustul lui Traian. În castel, vizitatorii admiră leii funerari care străjuiesc scările şi “un şir de statui bărbăteşti fără cap”. Porniţi din nou la drum, Densuşianu şi însoţitorii lui ajung, la ieşirea din Sântămăria, la “drumul lui Traian ce vine în linie dreaptă de la Sarmizegetusa. Drumul pe unele locuri este arat, iar pe altele este deplin conservat; pavajul compact şi întreg, şanţurile afundate”.

În scrierile sale, Aron Densuşianu scria despre teama că aceste dovezi ale istoriei se vor pierde: “Este adevărat că săpături cu tot adinsul nu s-au făcut încă în ruinele Ulpiei Traiane, nici în alte locuri. Cu toate acestea eu mă tem foarte, că pre când ne vom deştepta noi a aduna aceste sânte rămăşiţe ale părinţilor noştri, urme neşterse ale culturei şi gloriei lor – nu vom mai afla alta decât poate nişte cioabe de oale ori sfărâmături de cărămizi, care n-au mai trebuit nimenui. Lăsat-am destul ca să ni le iee străinii dinaintea nasului, om lăsa oare ca să ne iee şi aceste sânte şi scumpe suveniruri, ce ni le-au lăsat părinţii cu limbă de moarte întru suvenirea lor şi a faptelor lor şi care le-au udat atâtea secoli cu sângele nostru, cu lacrimile şi sudorile noastre. Dispreţul lumii şi blăstemile nepoţilor vor încorona mormintele noste”.

“Supt steagul României”

Şi Nicolae Iorga povestea după vizita în zonă în volumul “Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906”: “Pe ulcioarele străine între garduri vii se grăbesc în urma trăsăturii ciobănaşi şi ciobăniţe cu feţele albe, subţiri. În curţile de pruni şi dinaintea uşilor vezi femei voinice care culeg sau torc… Ele poartă pe creştetul capului două corniţe de lemn, aplecate spre… ceafă, deasupra cărora, când ies prin vecini sau pleacă la drum, îşi aştern marea învelitoare albă. Mai departe, la Grădişte, femeile încep a-şi împestriţa portul cu cel bănăţean şi, în locul corniţelor, ele au spre ceafă o tichiuţă roşie de piele, cu înflorituri ca şi ale cojoacelor ce le înfăşură”. Iorga ia atitudine şi în faţa celor care susţineau că Biserica de la Densuş datează din vremea stăpânirii romane: “Li trebuia ca aici să fi fost monumentul pus de Traian întru amintirea prietenului său Longin. Şi pe când Sarmizegetusa lui Traian şi Decebal s-a prefăcut în pulbere prădată de cine a voit, acest lăcaş al rămăşiţelor lui Longin ar fi rămas aproape neatins, păstrat până astăzi…”.

La aceea dată, Iorga nu avea de unde să ştie că Ulpia Traiana nu a fost nicicând capitala lui Decebal, din moment ce nu se ştia nimic despre Sarmizegetusa Regia, unde cercetările sistematice începeau doar în 1930. Pe vremea sa, localitatea cunoscută astăzi ca Sarmizegetusa se numea Grădiştea, de aceea Nicolae Iorga scrie: “Aici a fost Sarmizegetusa, apoi Ulpia Traiană, cu palate, cu basilici, cu băi şi amfiteatru […] Acuma ai această risipire cenuşie, câte o aşchie din marmură care se duce la muzeul unguresc din Deva… sau la episcopia românească din Lugoj, câte un ban coclit, câte un mozaic ieftin, stâlpi…”. Iorga revine aici după Mare Unire şi scrie: “Supt steagul României unite, cetatea bătrânului Decebal, metropola ridicată de Traian, e mai jalnică ca oricând şi trebuie să se spuie tare aceasta, ca să se afle cât de puţin ştim preţui şi îngriji locurile cele mai vrednice de pietatea noastră”. La mai bine de un veac, vorbele mare istoric exprimă încă realitatea dureroasă din cele două vechi capitale ale neamului…