Un hunedorean de 64 de ani trăieşte de mai bine de un deceniu într-o colibă de pe malul unui lac. A renunţat la viaţa de la oraş, pentru că nimic nu se compară cu libertatea adevărată, senzaţie pe care o trăieşte zi de zi, vară – iarnă, în locuinţa sa improvizată în care “modernismele” se rezumă la electricitate, un aparat de radio şi un mic televizor LCD.
Toţi pescarii care frecventează zona lacului Cinciş îl cunosc pe nea’ Vasile. Lau supranumit “Tata plăticilor” sau “Regele plăticilor”. Nea’ Vasile vine pe malul lacului de acumulare încă de când a fost ridicat, la finele anilor ‘50. Cu 13 ani în urmă a venit de la oraş, din Hunedoara, şi n-a mai plecat de aici.
Vasile Trofin şi oaza lui de fericire: un ponton, lângă o colibă, pe malul unui lac
Malul lacului, leac anti-fumat
“Ce să fi făcut la oraş? Să stau la «Parângul» (o cârciumă destul de vestită, dintr-un cartier mai sărac al Hunedoarei – n.r.), să beau, să fumez şi să joc cărţi? Nu, merci! E de 100 de ori mai bine aici”, se justifică Vasile Trofin, acum în vârstă de 64 de ani. A ieşit la pensie în urmă cu 13 ani. A muncit din greu, o viaţă întreagă, în combinatul siderurgic, ca oţelar. Dinainte să iasă la pensie ştia cum o să-şi petreacă ultimii ani din viaţă: singur pe malul unuia dintre cele mai frumoase lacuri din România, Cinciş.
“Munca în oţelărie mi-a îmbolnăvit plămânii. Dac-aş fi rămas la oraş, probabil că n-aş fi reuşit să mă las de fumat. Am venit aici şi, după un an sau doi, am lăsat ţigările de tot. Acum simt cu adevărat mirosul de iarbă umedă, sau mirosul florilor de prun. Aaa, păcat că nu m-aţi vizitat primăvara. E o splendoare livada asta!”, exclamă nea’ Vasile arătând spre peticul de pământ înţesat cu pruni din vecinătatea colibei sale.
Confort rudimentaro – modernist
În primul an în care a locuit pe malul lacului, nea’ Vasile şi-a făcut un mic adăpost. “Eram încă tânăr, aşa că am supravieţuit într-o cocioabă care avea doar un pat şi o sobă în care poţi să bagi lemne lungi şi de un metru”, spune bărbatul. Apoi, încet, încet, au apărut şi “dotările” unei locuinţe mai acceptabile: o masă, câteva rafturi, un fir de curent electric. Conexiunea la reţeaua de curent există datorită unui prieten care are o căsuţă de vacanţă situată pe acelaşi mal, la vreo o sută de metri mai în sus. În primii ani şi-a petrecut nopţile lungi de iarnă în compania unui aparat de radio pe baterii. După ce şi-a tras curent electric, a apărut şi frigiderul, iar un alt prieten i-a făcut cadou un mic televizor LCD. Şi-a luat din pensie o antenă, iar acum are încă o variantă pentru omorât multul timp liber avut la dispoziţie.
O singură dependenţă a mutat cu el de la oraş, în sălbăticie: televizorul
“Ei, nu mă uit decât seara şi-n nopţile în care nu prea pot să dorm. Vara, cel puţin, sunt mai mult pe-afară”, spune “regele plăticilor”. Porecla i se trage de pe vremea în care lacul avea mult mai mult peşte decât acum, cu mult înainte de a se instala el definitiv pe malul apei.
A fost nevoit să accepte “compromisul” electricităţii şi pentru că are nevoie de apă “la robinet”, trasă cu o motopompă direct din lac, pentru spălat şi udatul grădinii. Pentru gătit, îşi ia apă de la unul dintre izvoarele din apropiere.
Contactul cu civilizaţia: două ore la două săptămâni
Nu prea vorbeşte despre viaţa personală. “Dacă-i viaţă personală, atunci de ce s-o împart cu toată lumea? Dacă-ţi spun, nu mai e poveste personală, nu?”, se justifică nea’ Vasile. Mai mult din politeţe spune, totuşi, că a fost căsătorit de două ori, că relaţia nu a mers, însă din prima căsnicie s-a ales cu “două fete minunate”, amândouă plecate de ani buni în străinătate.
Spune că nu se plictiseşte niciodată. Dimineaţa-şi face o cafea pe soba-i caldă încă, apoi verifică “firele” lăsate permanent în apă. După aceea aruncă mai mulţi pumni de porumb celor 50 de găini pe care le are în bătătură, după care face un scurt rond prin mica grădină în care cresc mândre fel de fel de legume, de la fasole până la roşii. Programul i se schimbă radical iarna, însă nici atunci nu se plictiseşte. “Ohooo… ştii ce bine trage peştele la copcă aici?! Dac-ai şti, te-ai face pescar”, glumeşte bătrânul. “Nu am nevoie de nimic. Când mă mai îmbolnăvesc de una, de alta, iau maşina (o Dacie veche – n.r.) şi cobor în Hunedoara, la doctor. Dar m-a cam ferit Dumnezeu, până acuma. În rest, merg la oraş să-mi mai iau una – alta, cam o dată la două săptămâni. Nu merg mai des că n-am de ce”, explică nea’ Vasile.
Ecologist la vârsta a treia
Pe lângă cele 50 de găini, la “curtea” regelui plăticilor mai trăiesc 13 pisici şi doi câini, Fetiţa şi Dorel. Fetiţa a venit la el cu mai mulţi ani în urmă, iar pe Dorel îl are de vreo doi ani: “L-am găsit lovit de o maşină pe drum. Era căzut. M-am dus la el şi l-am mângâiat. Mulţi zic că nu e bine să te apropii de un câine lovit, dar mi s-a rupt sufletul când l-am văzut. Dup-aia m-am trezit cu el la uşa colibei, aşa că, ce să fi făcut? L-am luat şi pe el aici. Şi bine am făcut. Dorel s-a făcut mare şi mă apără. E destul să latre mai tare, că nu se apropie nimeni de coliba mea”.
Mica grădină îi asigură hunedoreanului retras pe malul lacului mai tot necesarul de legume
Spre deosebire de restul zonelor de pe malul lacului în care localnicii ies la iarbă verde, în aria din apropierea colibei lui nea’ Vasile e aproape imposibil să zăreşti vreo sticlă de plastic aruncată. Le adună pe toate deja de ani buni. A tot adunat la sticle până când a strâns câteva sute pe care le-a băgat apoi în saci, construindu-şi astfel suportul flotant al pontonului pe care ajunge cu o mică plută. “Mi-am făcut şi pluta asta că prea veneau mulţi prieteni care, una două, erau la mine pe ponton, de nu mai aveam loc de ei”, explică pescarul. Totuşi, nea’ Vasile primeşte bucuros oaspeţi, câtă vreme respectă regulile “curţii”: fără gălăgie, atât ziua, cât şi noaptea, se pescuieşte doar atunci când nu e perioadă de prohibiţie, nu se lasă niciun capac de sticlă de plastic în urmă.
Cât despre planurile sale de viitor, regele plăticilor are un răspuns la fel de clar ca celelalte: “Viaţa e simplă, noi ne-o complicăm. Ce poţi să vrei mai mult de la viaţă decât să fii liber cu adevărat?! Eu, unul, stau aici până când am să mor”.
