Operaţiunea “Monstrul” (partea a III-a)

Articolul a fost vizualizat de 2,152 ori

Am învăţat în Deltă că peştele nu se găseşte “pe garduri”, ci trebuie căutat şi mai ales aşteptat. Cu o săptămână înaintea venirii noastre, gazda noastră ospitalieră, domnul Marcel, ne spunea că a prins crapi de nouă, de şase şi de patru kilograme, pe braţul Chilia. Acolo am fost şi noi, însă, spre nefericirea noastră, peştele “s-a tăiat”, cum spun pescarii. Totuşi, am avut capturi pe care noi, provincialii, le-am putea numi frumoase – plătici, babuşti minunate, caraşi şi bibani mari. De-ar fi aceşti peşti la Cinciş sau pe Mureş, bine ar mai fi!

De pescuit în incintele concesionate nici gând şi cu toate că le-am propus diverse oferte concesionarilor, tot n-au vrut să lase preţurile, iar amenzile erau de 200 de lei de persoană pentru o zi de pescuit la “Ultima frontieră” şi nici măcar pentru un pescuit în incinta unde sunt monştri, ci pe un canal, unde ni s-a spus că vom prinde caras mare şi ciortan. De ăştia suntem sătui şi noi, pentru că şi aici, la Hunedoara, putem prinde astfel de peşti oricând. Noi voiam monstrul şi de aceea am investit resurse consistente pe fel de fel de momeli şi nade, pentru a-l dobândi. N-a fost să fie, poate data viitoare.

La Pădurea Letea

Am vizitat canalele şi lacurile minunate ale Deltei Dunării şi am fost impresionaţi de frumuseţea păsărilor de acolo. Am văzut pelicani, lebede şi mai toate speciile existente în paradisul Deltei. Înainte de plecare am făcut o excursie cu jeep-ul pe la pădurea Letea, odinioară parte a unui proiect uriaş, iniţiat chiar de către Jacques Cousteau. Acum, românii au furat stâlpii şi gardurile care delimitau pădurea monument al naturii şi patrimoniu universal de talia UNESCO.

Acolo nu ai voie să iei un lemn, ci totul trebuie conservat exact aşa cum a lăsat Dumnezeu, lemn cu lemn, într-o simbioză perfectă şi într-un echilibru perfect. Este cea mai bătrână pădure din ţară, unde întâlneşti un relief ciudat – dune de nisip, stejari seculari, lacuri sărate, hoarde de cai sălbatici. De fapt, caii sălbatici nu sunt tocmai sălbatici, pentru că ei aparţin locuitorilor de acolo.

Astfel, dacă vrei să-ţi iei un cal şi să-l urci în remorcă, se va găsi întotdeauna un stăpân. Caii sunt lăsaţi liberi să hoinărească în toate părţile, iar ei se adapă de unde pot şi se hrănesc cu ce pot, ca de altfel mai toate animalele semidomestice din Deltă. Sunt cai de talie mică, dar frumoşi ca toţi caii, însă nu sunt folosiţi nici pentru munca câmpului şi nici pentru călărit. Foişoarele şi cabanele construite pe vremea lui Petre Roman, spun localnicii, mai străjuiesc încă falnice la marginea rezervaţiei, amintind de un proiect mult prea important pentru a fi lepădat acum cu desăvârşire de către autorităţi.

Am văzut şi un stejar care, după spusele lui Marcel, ar avea cel puţin 600 de ani şi dăinuie încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, fiind pomenit în anumite cronici ale locului. L-am îmbrăţişat cu toţii şi, cu toate că nu am reuşit să-l înconjurăm cu braţele noastre, ne-am încărcat de energia lui benefică. Apoi ne-am scăldat într-un lac sărat nu foarte mare, dar în care pluteşti la fel ca la bazinele sărate din Praid sau de la Sovata. Fireşte că ne-am scăldat şi ne-am bucurat de un tratament inedit. După baie nu am rămas cu sare pe noi, ba, din contră, pielea ni s-a făcut mult mai moale şi mai mătăsoasă.
Ne-am întors acasă şi am dres borşul lipovenesc cu puţin borş magic şi câteva mirodenii şi a fost chiar bun. Ne-am despărţit cu jale de oamenii aceia minunaţi, care ne-au primit în sufletele lor, de Marcel şi de Vasile, cu promisiunea că vom reveni.

Muzeul Deltei Dunării

Drumul de întoarcere a fost lung şi obositor. În Tulcea am putut admira monştrii apelor la Muzeul Deltei Dunării, care este foarte frumos amenajat şi interesant de văzut. Acolo am văzut meseriile tradiţionale ale lipovenilor şi le-am admirat uneltele şi straiele. Am gonit înapoi cu maşina la fel de încărcată, mulţumiţi că
ne-am petrecut câteva zile împreună într-o echipă de nedespărţit şi mulţumiţi de faptul că această acţiune ne-a unit şi mai mult şi ne-a alimentat pentru ce vom face în continuare.

Din păcate, odată ajunşi acasă, în vacarmul oraşului, benzina era deja mai scumpă, iar la televizor în continuare se discutau numai prostii. Telefoanele au început să sune în neştire, iar noi ne-am reluat activităţile sclavagiste cu maximum de stoicism şi subordonare. După “Operaţiunea Monstrul” e tot aşa? Tot aşa, dar nu baş aşa, cum spun bănăţenii.

Tags:

About Bogdan Leu