Colţul cultural: Dumitru Hurubă: “Scrisul îmi ordonează gândirea”

“Colţul cultural” are onoarea şi bucuria de a găzdui în mai multe episoade (din cauza spaţiului destul de restrâns) un interviu revigorant, relaxant, dar cât se poate de interesant cu unul dintre cei mai importanţi scriitori ai judeţului Hunedoara.

Dumitru Hurubă

După ce, decenii la rând, a muncit ca “om cu funcţie” în mai multe instituţii din judeţ, în ultima vreme Dumitru Hurubă a putut aloca mai mult timp pasiunii sale pentru scris. Deşi spune că scrie doar ca să-şi mai limpezească mintea, operele sale au un umor original, dar şi o ironie usturătoare, reprezentând adevărate sentinţe de condamnare pentru răutatea şi prostia contemporană. Vă invit, aşadar, în săptămânile următoare, să-l cunoaşteţi mai bine pe Dumitru Hurubă, prin intermediul răspunsurilor sale.

Ce fel de om este Dumitru Hurubă?

Uay, ce întrebare!, dar, mă rog… Am momente când, cu un fel de entuziasm inexplicabil, mă consider un ins normal, de-aici derivând toate celelalte componente ale eului, nu? De fapt, în condiţiile de azi, când libertatea şi democraţia (ambele autohton-originare) sunt la modă, având şi rol şi rost de paravan, ce înseamnă a te caracteriza a fi normal? De regulă, normalul meu se bate cap în cap cu normalul societăţii şi chiar al colectivităţii din care, cu voia sau fără voia mea, fac parte. Altfel, şi păstrând un anumit respect şi sinceritate faţă de mine, cred că mă caracterizează un simţ al realului aproape neverosimil, în orice caz, acut, ceea ce, cu voia ta, se răsfrânge şi asupra creaţiei mele, cam în toate cele vreo 25 de volume de proză, versuri, eseu, teatru, cronică literară… Aici, omul şi scriitorul care mă cred nu mai sunt două forţe antagoniste, două entităţi total adverse, deşi se mai întâmplă conflicte, precum în orice convieţuire, ci complementare. Şi am văzut că acest lucru este bun (v. Geneza).

De ce scrii, domnule Dumitru Hurubă ?

Dintr-o grămadă de motive, între care pe primul loc se situează ideea-obsesie că scrisul îmi ordonează gândirea şi exprimarea, ceea ce, zic eu, nu e puţin lucru pentru mine. Şi-apoi, de la o vreme, ochiul format – „deformaţie profesională?” – observă ceea ce scapă vederii mulţimii, este neinteresant, neproductiv (cunoaşteţi vorba asta stupidă, nu?) şi, ca atare, nu este important. Şi-atunci, eu încerc să-l ajut pe ins, prezumtivul meu cititor, că nu e aşa, că situaţia e, de fapt, altfel, că semnifică altceva… În acest scop, cu ajutorul harului pe care mi l-a dat Dumnezeu, îmbrac toată povestea – care e, de regulă, o frântură de viaţă – într-o broderie literar-artistică, simplific cât pot de mult comunicarea, adică până acolo, încât cititorul să exclame: ia uite, domnule, eu nu băgai de seamă!, şi nu: pfui, trăsni-m-ar, da’ ce-o fi vrut să zâcă nenea acesta, scriitoru’?…

Ce personaj este mai aproape de săgeţile tale?

De regulă, nu mi-l aleg ca să-mi fie mai drag sau mai urât, ci recurg la… marfa vrac. Din grămadă, imposibil să nu-şi dea vreunul în petic. Im-po-si-bil!, şi-atunci, soarta lui e în… mâinile mele. Ocaziile sunt fluviu-Amazon cu pororoca lui cu tot. Societatea, realitatea, oamenii în general, îmi oferă atâta materie primă, încât sufăr adesea că nu voi trăi ca să-mi duc la îndeplinire măcar proiectele important-literare. Oare se înţelege că sunt un individ sociabil? În consecinţă, consider că lipsa de contact cu oamenii, cu lumea, este o pierdere irecuperabilă şi îţi şi anulează indiscutabil condiţia de scriitor. Fix din acest motiv, oricare persoană poate fi un personaj al unui text de-al meu. În esenţă, însă, este bine să reţii un amănunt: sunt un iubitor necondiţionat de oameni…

Îţi place să scoţi în evidenţă defectele oamenilor? Dar calităţile?

Mai ales defectele, ceea ce mi se pare absolut corect pentru un scriitor acuzat de virusul umoristic. Dar şi calităţile, pe care le pot evidenţia prin implantarea personajului în conjuncturi doar aparent nefavorabile şi chiar conflictuale. În general, însă, mă străduiesc, sincer, ca, reliefând defectele cuiva, să i le atenuez, să fac lumea să priceapă că mesajul meu artistic nu e unul negativ, sau negativist, ci intenţia mea de a ajuta cât de cât la îndreptarea în bine a lucrurilor. Pentru aceasta, fără să mă laud, sunt nevoit să fac tot felul de artificii care să arate frumos, adică ilar, şi mă bucur efectiv dacă reuşesc. În ceea ce priveşte calităţile, sau calitatea unui om, în primul rând mă bucur să constat, apoi, chiar dacă o fac în felul meu, încerc să creionez în aşa fel isprava sau isprăvile respectivului, încât acestea să rămână exemplu pentru alţii. Reuşesc? Uneori, da – mi se spune, alteori…

“Să nu te încrezi în cel care nu simte puterea muzicii, e apt de orice ticăloşie”, spunea Shakespeare. Ai întâlnit asemenea oameni?

Păi, cum! Trăiesc printre oameni, am depins şi depind de ei într-un fel sau altul, am prieteni declaraţi şi, normal, duşmani ascunşi – însă nu totdeauna suficient de bine camuflaţi după aparenţe mieroase – pe scurt, mă simt, şi sunt?, un individ „aparţinând cetăţii”, cum a spus cineva şi, în plus, cum foarte bine a lămurit lucrurile Nichita Stănescu, sunt un locuitor al limbii române, parafrazându-l oarecum pe Terenţiu cu a sa zicere: “Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin… “
Da, în zicere, Shakespeare a avut dreptate. Problema e, însă, că, între timp, au mai trecut nişte secole, iar principiile şi moravurile au cam luat alte forme de manifestare, mai complexe, mai complicate şi, în multe cazuri, mai inteligente.
În consecinţă, hai să recunoaştem că, atât pe plan naţional cât şi internaţional, lumea nu duce lipsă de actori, iar cât priveşte capitolul ticăloşii…
În ceea ce priveşte muzica, s-a trecut de multă vreme de la barocul şi minunatul Adagio a lui Albinoni, la Lohengrin-ul lui Wagner, la Gershwin (v. Rhapsody In Blue), ca să nu mai spun de prelucrările, nenumăratele prelucrări şi adaptări la ritmuri a muzicii clasice.
Însă trebuie să ne fie clar că evoluţia caracterologică a omului a suferit modificări esenţiale. Astfel, pe nesimţite, trebuie să recunoaştem că s-a trecut de la melodicitate la zgomot, iar de-aici până la lipsa de sentimente şi inumanitate nu mai e decât puţin…