Colţul cultural: Eugen Evu: “Trăim murind”

Articolul a fost vizualizat de 2,142 ori

Cu puţin timp în urmă, poetul şi scriitorul Eugen Evu a lansat opt volume de versuri, proză, eseuri, aforisme şi critică literară. Autor cu o bogată activitate culturală, Eugen Evu ne-a surprins din nou cu apetitul cu care comunică ceea ce gândeşte şi simte, despre vremurile pe care le „trăieşte murind”, după cum spune chiar Domnia Sa. Vă ofer, în două episoade, discuţia pe care am avut-o cu unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani, care se găseşte, după cum vom afla, în plină efervescenţă creativă.

Eugen Evu

Eugen Evu

Care sunt datele “biometrice” ale poetului Eugen Evu?
Am fost născut la Hunedoara, în dimineaţa de 10 septembrie 1944, din părinţii Clara şi Gheorghe. Despre activitatea mea, de când sunt în Uniunea Scriitorilor din România (peste 40 de ani!), există nenumărate pagini, cărţi, antologii, cv-uri, etc. Uneori, mă ia groaza cât de mult, de intens mi-am ars, cum se zice, etapele.

În 14 martie ai lansat, neobişnuit, opt volume, în vreme de criză? Cum ai reuşit?
Sunt restanţier, din terţe motive, faţă de cititorii mei, aşa că am recuperat, simbolic. Prin evenimentul impecabil organizat de Biblioteca Judeţeană, la Sala de Aur… şi chiar am oferit bucuros, emoţionat ca un debutant, autografe şi pupături. Dar sincer să fiu, simt impulsul a mă retrage parţial, din această zbatere de o viaţă…
Câteva dintre cărţi le-am editat prin concurs, ca pe vremuri, altele cu sacrificii, căci, nu-i aşa?, legea existenţei este una a sacrificiului. Criza? Dar când am fost NOI în afara crizelor? Criza, consider, este una a energiilor şi a sinergiilor, care SUNTEM… Or energia primară şi etern reciclabilă pe acest pământ este acum la un fel de cotă de avarie… Energia aceasta este ceea ce numim din milenii Duh, spirit, energie cosmică, adică INTELIGENŢA, ubicuă pe diverse trepte, în tot ce este viu. In extenso, al umanului, care este în interregn… Energiile sunt reciproc energofage, nu uita!

Versuri, proză, eseuri, aforisme şi critică literară, înseamnă o modalitate vastă de comunicare. Eşti într-o perioadă de acumulare a energiei spirituale?
Energia aceasta, cum bine zici ce şi eu spuneam mai înainte, este paracletică, în accepţie creştină. O energie imuabilă şi metafizică şi transcedentală, în fiecare, în funcţie de „bogăţia cu duhul”, sau „ sărăcia cu duhul”… Ştiu la anii mei că psihicul funcţionează aşa – prin autosugestie sau sugestionare, iar energia spirituală aşa – cu cât consumi mai multă, cu atât ea se reface, redevine, sporeşte. Cu cât dăruieşti mai mult, prin comunicare elevată, cu atât TE REUMPLI de spirit. Roland Barthes numeşte asta “asompţiune: a triumfa în plină pierdere”. Dacă îţi reprimi energia asta, sau o deviezi prin „artere colaterale”, ai de pătimit: anxietate, paranoia, dacă nu mai grav… Toţi artiştii ştiu asta, unii se complac a ignora şi se prefac că ei sunt cei mai cei… Minciuna de sine este un păcat originar! La modul sublim, muzicienii, poeţii, parţial actorii… Nimic nou sub soare, oglindit prin lună… Căci suntem cu toţii fiinţe sublunare, cei mai nefericiţi… cam lunatici…

Cât de util te simţi în comunitate, Eugen Evu?
Grea întrebare. Paradoxal, uneori epuizat! Societatea are ceva ce ştiinţa emergetismului numeşte „vampirism”… Riscul este al paradoxalei însingurări meditative, al insomniilor cioraniene. Vezi cum cei ce scriu literar sunt musai „speciali”, mulţi sunt anxioşi, dacă nu chiar autişti şi, vai, la bătrâneţe, fac Alzheimer… (Cioran, Freud, etc.). A crea, aşadar, implică o suferinţă – care e a spiritului şi, deci, şi a organicului. E greu de explicat şi nu risc să fac pe înţeleptul, nu sunt nici apostol, nici savant, sunt pur şi simplu încă om. Aventura cunoaşterii, curiozitatea m-au fascinat din copilărie. Este ceva înnăscut. Marea întrebare, cred, nu este A FI sau A NU FI, ci una deterministă: DE CE? Întru ce anume? Căci simplu zid, altfel, tocmai trăim murind… Eu am dorit să mor melodiind asta… Cuvântul cel mai vechi şi greu traductibil la alţii este DOR… Îmi e dor.

Cum răspunde comunitatea provocărilor tale?
Comunitatea răspunde empatic şi cu nobleţe sufletească, de obicei, mai ales la români… Instituţiile, ieri într-un fel, azi altfel, dar tot cam aşa, ingrat şi dispreţuitor; „De ce faci revista aia, dacă nu e rentabilă”… Bugetul? Păi, cum vezi, nu ajunge pradei acestei subspecii, mai ales acum, la vârful crizei… Iar asta, vreau eu sau cei ca mine, se va răzbuna…

De ce nu mai există astăzi cenacluri literare?
Când au fost, aveau rolul foarte eficient al descoperirii talentului, al cultivării lui sistematice, elevate, al promovării şi împlinirii meritate… Doar că tendinţa a fost şi va fi dinspre puterile efereme, una de a ÎNREGIMENTA politic creatorul, de a-l trage în zona devastatoare a dedublării, a aplatizării, creierul se aplatizează pur şi simplu. Mă doare ceea ce văd, chiar la noua generaţie, privitor la o angoasă bacoviană, o patologie „a culturii”; de fapt este CRIZA DE IDENTITATE a unui popor şi sunt ticăloase toate manipulările egoiste ale celor care atât de hidos tind spre un nou totalitarism. Noi nu am fost nici în socialismul autentic, nici nu suntem într-un capitalist autentic… Aici suntem tragici, în Condiţie, cum scria D.D. Roşca „condiţia tragică”…

“Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut, – ultima literă – de asemeni. Numai trupul cuvântului e în prezent.” Spunea Nichita Stănescu. Tu ce nostalgii ai?
Din păcate, trăim foarte dureros, chinuitor memoria trecutului. Indivizii şi naţia. “Bolile indivizilor sunt bolile societăţii”, spun psihologii. “Trupul cuvântului” e virtualitate, e gând – cuget zburat. E lumină, dar lumina NU VEDE, e oarbă. Sau poate că are ochiul compus, al unor insecte, albina, libelula, musca! Omul trăieşte într-un CONTINUUM ACUM SPAŢIU – TIMP; ce a fost e mort, ceea ce e posibil să vină, e probabil. Suntem pe unda ultrascurtă a psihicului cu Sinele său. Mitologiile şi unele religii ştiu demult. Ştiau şi sacerdoţii barbarilor (v. Umberto Eco) şi inventatorii, descoperitorii, geniile de ieri şi cu atât mai mult azi. Omul se zbate să recupereze parte din ceea ce i s-a luat (retras), atribuindu-se asta unei pedepse… Omul există sub stigma învinuirii, dar e nedrept că împarte asta – fragil cum este, – cu entitatea care l-a împins – nu ştim de ce, – la „ păcatul cunoaşterii”… Nu e departe clonarea, transplanturile, sunt chiar sub ochii noştri. (va urma)

About Mircea Goian