Adriana Trandafir: “Am auzit răcnetul furnicii”

A jucat pe scena Casei de Cultură din Hunedoara comedia “Mă întorc la mama”, iar acum promite… o premieră a teatrului românesc. Actriţa va reveni cu o continuare: piesa “Mă întorc la tata”. Astăzi, însă, Adriana Trandafir ne vorbeşte despre dragoste, despre lucrurile importante şi despre viaţă.

După o sumedenie de alte succese “semnate” Adriana Trandafir, “Mă întorc la mama” a fost jucată atât în săli de provincie pentru doar câteva sute de spectatori, cât şi în săli uriaşe, de 4.000 de locuri, unde a fost nevoie de ecrane gigant şi difuzoare, pentru ca toată lumea să aibă acces la mesajul comediei. De curând piesa a fost pusă în scenă şi la Hunedoara, iar actriţa care joacă rolul principal spune că în lunile următoare spectacolul va ajunge şi la comunităţile româneşti din diaspora.

“Nu îmi mai doresc mulţi ani în viaţă, îmi doresc mai multă viaţă-n ani”

“E drept, am jucat această piesă de patru ori la Sala Palatului, în Bucureşti, şi de sute de ori în oraşele din ţară. «Mă întorc la mama» nu este, însă, un spectacol cu succes, ci un spectacol-fenomen. Asta pentru că în el se regăsesc de la tineri, până la bunici. Cu toţii ne regăsim în acest spectacol: nu este nimic fals, nu este nimic închipuit, toate scenele şi trăirile sunt frânturi din viaţa noastră. Suntem noi: buni, răi, cu defecte, cu calităţi… Trebuie să le ducem pe toate şi să ne purtăm crucea cu demnitate, până la urmă”.

“Oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi”

Când urcă pe scenă, indiferent unde se află, în Capitală, într-unul dintre marile oraşe ale ţării sau într-un orăşel de provincie, Adriana Trandafir joacă la fel: intens şi adevărat. Şi mai ales joacă pentru acelaşi public – unul dornic de spectacol: “Întotdeauna când urc pe scenă sunt foarte emoţionată. Cineva spunea foarte frumos că în viaţă sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi. Aşa mă simt pe scenă. Cu sufletul în genunchi. La Hunedoara nu am mai fost de câteva zeci de ani şi… sunteţi foarte departe, dar în acelaşi timp, privind spectatorii, i-am simţit alături de noi, pe scenă. Am simţit că facem parte din aceeaşi familie de iubitori de frumos, de doritori de a schimba lumea prin noi, cu noi, prin ceea ce gândim şi prin ceea ce facem. Un public foarte bun, o casă de cultură frumoasă… poate că noi am dat startul unor mari viitoare spectacole şi concerte… Iar iubirea, ei bine… fără iubire nu se poate:

«Cu iubirea-ncepe totul.
Nu-i nimic de-a spus Presfântul
la-nceput a fost cuvântul.
Cu iubirea-ncepe totul.
Cu iubirea-ncepe totul,
viaţa, ochii mari de prunc,
arta cu ecou prelung,
cu iubirea-ncepe totul.
Cu iubirea-ncepe totul, chiar şi ura,
straniu fapt: ura-ncepe cu iubirea.
De-i cere soartei antidotul:
Nu se poate şi altcum?
Ea-ţi răspunde: nu-i alt drum:
Cu iubirea-ncepe totul.
Cu iubirea-ncepe totul.
Oameni buni, puteţi pricepe,
Chiar şi când sfârşitu-ncepe,
Cu iubirea-ncepe totul»”.

Cioburi de viaţă adunate

Adriana Trandafir trăieşte “multă viaţă” pe scenă

Adriana Trandafir refuză să se pronunţe. Zice că nu ştie dacă tema spectacolului “Mă întorc la mama”, cu care este acum în turneu prin ţară, e sau nu reprezentativă pentru generaţia tinerilor bărbaţi de astăzi. Generaţia tinerilor mai puţin responsabili, bărbaţi de 30 de ani care şi-au pus “salopete de joacă” imaginare şi refuză să crească, să se maturizeze şi să-şi întemeieze o familie. Iar atunci când o fac şi lucrurile nu merg aşa cum trebuie, se refugiază imediat “după fustele mamei”, asemenea unor băieţei temători, care n-au depăşit vârsta copilăriei. “Andreas Petrescu a scris spectacolul. Aşa că el ar fi cel mai în măsură să spună dacă piesa pe care o jucăm în ultima vreme prin ţară este reprezentativă pentru generaţia bărbaţilor tineri de azi. Ce ştiu eu e că într-o zi a venit la mine şi mi-a spus: «Am scris o piesă pentru tine şi vreau s-o citeşti». Am citit-o şi l-am întrebat imediat după: «Măi, de unde… cu ce aparat mi-ai citit gândurile, cu ce aparat mi-ai detectat stările pe care le trăiesc în propria mea familie?». Este un text foarte actual, cu frânturi… Ştii cum e: cum spargi o oglindă mare şi oglinda – devenită acum mii de bucăţi, încă te mai arată. Aşadar, sunt cioburi de viaţă adunate ca-ntr-un puzzle, din care putem face o oglindă mare a familiilor şi-a vieţilor noastre”, povesteşte Adriana Trandafir.

Actriţa adaugă că, în curând, publicul iubitor de teatru din România va avea parte de o surpriză şi… totodată, de o premieră a teatrului românesc: un serial de teatru. Actorii au repetat deja, iar primul loc din provincie unde se va juca continuarea “Mă întorc la tata” ar putea fi chiar Casa de Cultură din Hunedoara. “Poate la sfârşit de mai sau început de iunie… Nu ştiu. Avem foarte multe turnee de făcut, dar vom reveni la Hunedoara şi mi-aş dori să stăm mai mult, pentru că aveţi nişte locuri şi nişte împrejurimi foarte frumoase şi oamenii sunt foarte frumoşi”.

Strategie managerială şi resurse umane

Plămadă de artist, Adriana Trandafir a ales să se înscrie în urmă cu câţiva ani la o a doua facultate: “babă fiind” – cum îi place să se autoironizeze cu inflexiuni calde şi înţelegătoare pentru trecerea timpului. A făcut ceva aproape complet diferit de viaţa ei “pe scândură”, din lumea teatrului: facultatea de strategie managerială şi resurse umane. “Cea de-a doua facultate mi-a folosit ca să îmi demonstrez că sunt vie, că sunt o mamă, o actriţă, un om care trăieşte ACUM, nu prin ce am făcut până în acest moment. Am vrut să îmi demonstrez că mai pot fi în stare să trăiesc starea de studenţie, să-mi iau un caiet studenţesc sub braţ şi să mă duc aşa… babă fiind, într-o clasă de tineri care tot timpul mă întrebau: «Se filmează?». Nu, nu se filmează.

Şi să ştiţi că am făcut un lucru bun. De ce? Pentru că sunt total atehnică, dar am reuşit să-mi iau examenul cu un computer. Dacă aş fi dat examenul cu un profesor şi aş fi primit nota 10 aş fi zis că poate m-a văzut în spectacole, poate este vreun fan de-al meu… dar computerul mi-a arătat că, dacă mi-a dat 10, a fost numai pentru ceea ce am ştiut eu”.

O structură prin care să poţi

Actriţa, încadrată de cei doi parteneri – Adreas Petrescu şi Gabriel Fătu -, pe scena Casei de Cultură de la Hunedoara

Compania de Teatru D’AYA, pe care Adriana Trandafir o reprezintă, a fost apreciată nu doar la noi, ci şi peste graniţe. Multe dintre spectacole, dar şi populara actriţă, au fost premiate, ca recunoaştere pentru calitatea spectacolelor, iar pantru asta Adriana Trandafir spune că nu există un secret, ci un leac. Este nevoie de seriozitate, în primul rând, crede actriţa, de DORINŢA DE A FACE, pentru că, aşa cum spunea Paulo Coelho, “dacă-ţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră la realizarea dorinţei tale”. În plus, reţetarul succesului în teatru mai cuprinde multă tenacitate şi o structură aparte. “O structură specială prin care să poţi. Să poţi să fii ieri la Constanţa, astăzi la Hunedoara, iar mâine la premiera din Bucureşti.

Joc sâmbătă, duminică, luni, marţi iar plec înspre Satu Mare, şi uite-aşa o putere uriaşă de a fi aici, oriunde, de a te adapta condiţiilor…” Iar Adriana Trandafir s-a adaptat. Nu doar de la scenele din capitală la cele din provincie, ci şi la meridianele lumii, ajungând până în India, Australia, Coreea, Portugalia, Iordania…

Dumnezeu pe scena vieţii noastre

Iar dacă actriţa urcă pe scenă în fiecare zi pentru publicul ei, fără îndoială că Dumnezeu joacă zilnic, la rându-i, pe scena Adrianei Trandafir. De aceea ea trăieşte cu convingerea că divinitatea “ne bagă mereu semne în ochi”, doar că noi prea arareori le înţelegem. Un asemenea semn avea să primească artista într-un moment “încâlcit” din viaţa ei, când avea mare nevoie de o casă. După ce a făcut nenumărate şi obositoare demersuri pentru a o obţine, a decis să apeleze, copilăreşte, la sprijinul Marelui Actor. “Am ajuns la o biserică din Egipt, biserica unde se refugiase Fecioara cu pruncul, chiar de Sfânta Maria, iar preotul mi-a spus că, dacă o să îmi pun o dorinţă, cu siguranţă se va îndeplini. Eu mi-am pus dorinţa şi nu s-a îndeplinit vreme de un an. Dar, culmea, s-a întâmplat ca în ziua de Sfânta Maria a următorului an să fiu din nou acolo şi să-i spun preotului că Dumnezeu nu mi-a ascultat ruga. El mi-a zâmbit şi chiar în secunda aceea a sunat telefonul şi-am fost anunţată că, da, a fost pusă temelia casei pe care mi-am dorit-o cincizeci şi atâţia de ani!”.

Despre ea, Adriana Trandafir spune că este o persoană credincioasă, dar nu habotnică. A crescut la ţară şi, până la 19 ani, când a plecat de acasă, crescând cu firul ierbii, pe uliţa satului care ducea înspre cimitir, a “respirat” aerul credinţei şi-al dependenţei de Dumnezeu. “Am avut un interviu odată, cu o bătrână, undeva în Maramureş. Iar acolo era prezent şi domnul Liiceanu şi… în sfârşit… mai multe personalităţi, iar bătrâna îi spunea tot timpul domnului Liiceanu: «Tu, fătu mieu!» sau «Tu, fătule!» Şi tot «tu» şi «tu», până când cineva i-a atras atenţia şi i-a spus ce mare personalitate e filozoful. Iar atunci, mirată, bătrâna a întrebat: «D-apăi cum să-i spun, dacă eu şi lui Dumniezău îi spun tu?!»”

“Sunt fericită că merg pe picioare!”

Dumnezeu este cel căruia Adriana Trandafir îi spune tu, care este prezent mereu, chiar şi atunci când – în vălmăşagul întâmplărilor – mai uită pentru vreo clipă că are nevoie de El şi tot lui actriţa îi mulţumeşte că a făcut-o să priceapă un lucru incredibil de simplu: acela că lucrurile mici fac bucuriile mari: “Ştiu că trebuie să fiu fericită pentru că văd, pentru că astăzi am mâncat singură, pentru că am mers pe picioare, am putut să-mi sun prietenii şi m-au sunat la rândul lor, pentru că am aprins o lumânare pentru viii şi morţii mei. E vorba despre lucrurile care ni se pare că ni se cuvin. Eu am avut un accident şi am stat opt luni la pat, iar atunci nu mai îmi doream decât un lucru: o să râdeţi, dar m-am rugat cu tot sufletul bunului Dumnezeu să-mi redea demnitatea de a merge singură la toaletă. Iar acum sunt emoţionată pentru că dau acest interviu, iar poate cititorii sunt emoţionaţi citind, şi conştientizez faptul că această clipă, la fel ca tot ce am făcut până acum va rămâne… în memoria cosmosului şi că nimic nu este întâmplător”.

O urmă pe care-a lăsat-o pe Pământ

Dintre toate locurile pe care le-a văzut în lumea largă, Adriana Trandafir n-a iubit niciunul mai mult decât pe acela căruia i-a spus “acasă”. O curte cu o căsuţă de chirpici, despre care artista vorbeşte ceva mai încet, un pic răguşit şi stingher, încercând zadarnic să pună măşti nostalgiei şi, poate, unui val de tristeţe care răbufneşte limpede atunci când Adriana Trandafir spune “N-o mai am…”. Acolo, în copilăria ochilor mari şi-a mirărilor, a văzut animale născându-se, a ascultat foşnetul ierbii şi “răcnetul furnicii”… “M-am gândit, cândva, oare furnica asta mică strigă la Dumnezeu, oare o doare şi pe ea, oare se ceartă cu copiii ei? M-am gândit… dac-aş fi fost o furnică, oare cum ar fi fost viaţa mea?” Şi Adriana Trandafir a fost o furnică. A fost o furnică, fără să-şi dea seama, fără să ştie asta. Tocmai de aceea toată alergătura, toată agitaţia, toată energia pe care o răspândeşte în jur. Şi tot de aici şi întrebarea “ce va rămâne în urma ei”, aşa cum în urma unui arhitect rămâne o casă, un pod, aşa cum după un compozitor rămâne o melodie?…

Ce ar putea un actor să lase în urma lui? “Pentru mine, acasă nu mai înseamnă acum neapărat casa de la ţară. Dar acolo unde a fost casa copilăriei mele s-a făcut un centru cultural european care-mi poartă numele – se cheamă Centrul de Cultură «Adriana Trandafir» – deci iată o urmă pe care-am lăsat-o pe pământ. Mi-a fost teamă că nu va rămâne nimic, dar nu e aşa. Şi, în plus, rămân frânturi de emoţii de suflet, lacrimi şi momente irepetabile, de un magnetism special, clipe pe care nu le trăieşte toată lumea”.

“Copiii mei sunt cele mai frumoase roluri”

Dacă o întrebi despre rolurile pe care le-a iubit, Adriana Trandafir răspunde simplu: copiii ei Ştefan (23 de ani) şi Maria Speranţa (13 ani). “Acesta – MAMA – a fost rolul cel mai greu, cel mai frumos şi cel mai… nefinalizat rol din viaţa mea”, râde actriţa. Copiii cresc, dar Adriana Trandafir e convinsă că niciunul nu o să-i calce pe urme, pentru că… nu au talent. Sau sunt pasionaţi de cu totul altceva. Ştefan, spre exemplu, a ales dreptul internaţional maritim. “În ce-o priveşte pe Maria Speranţa… Dacă îl sun pe Ştefan şi-l întreb ce face, pentru că fac asta tot timpul… el îmi răspunde şi-mi spune că citeşte. În timp ce Maria se plictiseşte, deşi are de toate acasă. Tot ce nici în visele mele COLOR nu aş fi visat să am eu vreodată. Face parte din generaţia asta debusolată, a copiilor de diamant, care, până la urmă… îşi vor găsi menirea în lume. Nu mi-au moştenit talentul, deşi sunt aşa… foarte histrionici, foarte vulnerabili, foarte romantici, miloşi… Poate că nu e tocmai bine că au luat de la mine toate astea…

În ce mă priveşte, Gabriel Garcia Marquez spunea… «Dacă Dumnezeu mi-ar mai da încă o bucăţică de viaţă, n-aş mai dormi deloc, pentru că în fiecare minut în care închidem ochii pierdem 60 de secunde de lumină». Mă gândeam aşa… că toată copilăria am muncit la câmp cu părinţii mei, ca să supravieţuim, toată tinereţea am stat la cozile lui Ceauşescu, iar acum muncesc ca să-mi plătesc dările la stat, ratele şi… uite-aşa a trecut viaţa mea… Ştiţi, nu mai îmi doresc mulţi ani în viaţă, îmi doresc mai multă viaţă-n ani”.