Costeşti – locul din care a pornit povestea Regatului Dac

Sarmizegetusa Regia a captat în ultimii ani mai toată atenţia presei. Asta oarecum îndreptăţit, deoarece capitala Daciei conduse de Decebal a fost când scena unor scandaluri imense legate de restaurare, când teritoriu de căutare a comorilor dacice, când motiv de dispute aprige între diferite instituţii locale şi centrale. De anul acesta, Consiliul Judeţean se va ocupa de administrarea “capitalei lui Decebal”. Să zicem că problema asta e aproape rezolvată. Noi am fost însă curioşi să vedem cum stau lucrurile în mai vechea capitală a dacilor, cetatea de la Costeşti, cea care, alături de cele de la Blidaru, Băniţa, Piatra Roşie şi Căpâlna (ultima aflându-se în judeţul Alba), rămâne în aceeaşi încrengătură legislativă ce a afectat până acum şi Regia.

Rândurile de cărămidă ale turnurilor – locuinţă de la Costeşti ar fi dispărut dacă nu s-ar fi intervenit, inestetic dar eficient, prin realizarea de acoperişuri metalice, în anii ‘70

Cetatea dacică de la Costeşti este cea mai accesibilă pentru turişti. De pe drumul care urcă pe Valea Grădiştei trebuie să faci dreapta în dreptul vechiului motel de la ieşirea din sat, să treci podul, dar să nu urci în continuare pe asfalt, ci să urmezi varianta rudimentară a drumului. Altfel ajungi în tabăra şcolară şi nu vezi mai nimic. Jos, pe vale, drumul e cum e, însă un pic mai sus, iarna nu ai nicio şansă să urci. Sezonul turistic pe Valea Grădiştei începe însă deîndată ce temperaturile amiezii trec de 10 grade Celsius.

Un drum aparent uşor

Drumul te poartă spre vârful unui deal. Treci mai întâi de câteva rugi şi morminte plasate în ogradă. Până nu demult localnicii îşi înmormântau bătrânii relativ aproape de gospodărie, pentru că satele nu aveau cimitire. Unele nu au nici acum. Drumul merge relativ lin până la un pâlc de case, după care virează brusc la stânga şi începe să urce supărător pentru o maşină obişnuită şi un şofer neobişnuit cu pietrele care mai lovesc din când în când podeaua, ori denivelările care tind să mai îndoaie, pe ici pe colo, pragurile vehiculului. Trece repede însă, pentru că, la un moment dat, o barieră de lemn vopsită în roşu îţi semnalează cât se poate de clar că, de aici încolo, nu mai are rost să încerci să fii comod. Oricum, drumul e şi mai înclinat, iar, în plus, stratul argilos de deasupra e alunecos, paradoxal, atunci când e uscat. Praful de deasupra-i îţi înşeală talpa chiar şi-n cele mai toride zile de vară.

Urcuşul nu durează însă decât vreo 5 minute. Brusc, drumeagul pătrunde într-un val de pământ gros de vreo patru metri la bază şi înalt de vreo doi sau trei. Traseul îţi scoate imediat în faţă şi baza primului turn – bastion. Cu vreo 2000 de ani în urmă era înalt de cel puţin cinci metri. Acum, rândurile de blocuri de calcar aduse tocmai de la Măgura Călanului (nu se ştie precis cum anume), aşezate după metoda elenistică de construcţie, nu depăşesc un metru în înălţime. Ruina te ajută, totuşi, să ţi-l imaginezi aşa cum era el pe vremea-n care Burebista închega statul dac.

Turnurile protejate urât, dar eficient

Urmăm cărarea bătută de turistul simplu, peste zidul situat la partea sudică, de regulă ultimul obiectiv de studiat superficial, de către orice turist de duminică, în circuitul închis de la Costeşti. Suntem atraşi de un acoperiş de tablă, cu piloni metalici. Întreaga structură e ruginită. A fost pusă peste Turnul locuinţă cu numărul 2. Scările monumentale ce urcă spre ruinele Turnului Locuinţă nr. 2 le ocolim. Ne ştim lecţia de la Sarmizegetusa Regia, unde trebuie să rezişti tentaţiei de a merge pe drumul pavat şi trebuie să o apuci pe cărarea de lângă, pentru că blocurile de piatră nu mai sunt prea bine legate unul de celălalt. După 2.000 de ani şi mai bine, e de-nţeles.

“De fapt, cele mai vechi elemente arheologice de la Costeşti descoperite până acum datează de la sfârşitul secolului ll î.Hr., pentru ca din secolul l î.Hr. să se adauge noi structuri. Se presupune că zidurile în tehnică elenistică au fost construite cam de pe la anul 55 î.Hr., după ce Burebista reuşeşte să-i alunge pe celţi tocmai până în Elveţia de astăzi (unde sunt întâlniţi de Iulius Cezar, contemporan cu primul mare rege dac) şi să supună coloniile greceşti de la malul Mării Negre, mai apoi, să aducă meşteri greci pentru construirea cetăţii de la Costeşti şi nu numai”.

Explicaţia ghidului nostru Cristina Bodó, cercetător la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, este mai amplă, mai exactă, dar eu, cu ochii la ziduri şi detalii vizuale, cam asta am reţinut. Cu toate că ghidul mă cam ştie că sunt cu capul în nori şi încearcă să-şi simplifice mesajul, ca să-nţeleagă şi ignorantul din mine. Primul turn-locuinţă al traseului nostru are o protecţie metalică urâtă, ruginită. Te-ai fi aşteptat la o structură de lemn, dar… În anii ‘70, când s-a constatat că straturile de cărămidă din structura turnului, aşezate peste câteva prime rânduri de blocuri din calcar, puteau fi “topite” de ploi, lucrurile s-au rezolvat mult mai rapid decât acum. Atunci, paradoxal, unele măsuri şi decizii de bun simţ nu necesitau discuţii nesfârşite, ca acum. S-a constatat că “Dacă nu se intervine rapid, o să le pierdem”, iar “rapid” a însemnat, pur şi simplu, montarea unui acoperiş metalic, care s-a dovedit a fi rezistent şi util. Unul de lemn, acum, ar presupune ani de proiectare, aprobări, plus cel puţin câteva zeci de mii de euro. De fapt, câteva zeci de mii de euro ar costa doar proiectarea.

Până la Turnul – locuinţă nr. 1 mai sunt câţiva paşi “pe drept”. Dacă nu eşti un pic atent, ai toate şansele să ratezi “pietrele” aşezate în formă de pătrat, care-n urmă cu aproape 2100 de ani formau baza turnului de observaţie, situat în cel mai înalt punct al dealului, făcut din lemn, în cea mai mare parte. La al doilea turn-locuinţă din traseul turistic actual poţi să-ţi dai seama de utilitatea urâtului acoperiş metalic. Prin câteva găuri se mai prelinge apa, formând câteva pete aproape mocirloase pe straturile de cărămidă. Te-ntrebi cu voce tare în care dintre turnuri locuia Burebista, iar răspunsul Cristinei Bodó vine, glumeţ: “În care vroia el, că el era şeful”.

Ca-n templu – varianta 2013, era noastră

Cărăruia coboară un pic de la Turnul – locuinţă 1, spre o zonă acum împădurită. Cu 2.000 de ani în urmă dealul nu avea mai deloc copaci, astfel încât dacii să poată vedea bine până tocmai în lunca Mureşului din punctul în care este amplasată cetatea de la Costeşti, acelaşi cu locul în care Valea Grădiştei se îngustează brusc. Templul principal (numit aşa de mine doar după mărime) este ocupat de un grup de turişti care tocmai se ridică de pe plintele de piatră pe care, pe vremuri, erau amplasaţi stâlpii de susţinere ai întregului ansamblu de cult. Acest templu avea patru rânduri a câte 15 coloane, la distanţă de aproximativ un metru şi jumătate una de cealaltă. Turiştii îşi văd şi ei de traseul lor, care include şi templul situat mai sus, în interiorul fortificaţiei (singurul amplasat astfel din totalul de patru). Deşi nu e vorba decât de vreo 25 de metri de urcuş, turiştii sunt obosiţi. Se aşează din nou pe plinte. Unii dintre ei nu mai găsesc loc, aşa că se sprijină, mai rău, de “fărâma” de zid antic de lângă templu.

Alţi vizitatori, probabil, au făcut la fel la unul dintre colţurile intrării din Turnul – locuinţă nr. 2., unde două blocuri de calcar stau căzute de vreun an, cel mult doi. Grupul este din Timişoara şi beneficiază şi de un ghid – Ştefan Dună (50 de ani): “Noi venim la cetăţile dacice de cel puţin două ori pe an. Facem asta de vreo 20 de ani încoace. Căutăm doar comori spirituale, nu de vreun alt fel. Există o sacralitate a locului care, pe vremuri, era şi mai bogată prin discuţiile pe care le aveam cu localnicii de atunci. Ne încărcăm bateriile. Ne simţim cu totul altfel aici”.

Până acum, nimic suspect în declaraţie. Vine însă şi partea în care nu vrem să intrăm, pentru că destul ne-am contrat cu alţii care aprindeau focuri, noaptea, pe vestigiile de la Regia: “Fiecare piatră de aici are o memorie astrală a sa”… de aici încolo întrerupem firul discuţiei, spunându-le că pietrele, cu sau fără memorie astrală, inclusiv plintele templelor, riscă să fie mişcate din loc dacă se stă pe ele. Instantaneu, o membră a grupului de turişti se ridică de pe una dintre plinte. Restul ori nu aud, ori nu înţeleg, ori se fac că nu înţeleg. Aşadar, cei mai mulţi îşi continuă repausul. Îi lăsăm însă în pace, după ce ne convingem că sunt, totuşi, cuminţi şi neştiutori. Probabil că nu au citit regulamentul de vizitare de pe panoul de la intrarea în cetate. Totuşi, nu fac parte din categoria celor care aprind lumânări în incintele sacre ale dacilor, îşi fac rugăciunea creştino-dacică (de parcă dacii ar fi fost creştini) şi pleacă fără să le mai pese de distrugerea pe care ar putea să o lase în urmă.

Tanti Jeni, portăriţa cetăţii

Tanti Jeni poartă cu mândrie un tricou cu chipul lui Decebal, ştie toate poveştile locului şi le şi spune cu plăcere

Turul nostru continuă. Vedem undeva, jos, înspre vale, bazele “turnului izolat”, cel pe lângă care urca vechiul drum al dacilor spre cetate. Întâlnim apoi celălalt capăt al zidului, cu contraforţi, încă un turn bastion şi ajungem înapoi, la “poartă”. La coborâre mai facem o oprire. Nu putem rata ocazia de a vedea cam ce marfă există la singurul chioşc cu materiale promoţionale pe care îl are vreuna dintre cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. De chioşc, dar şi de cetate în sine, se îngrijeşte Eugenia Zgăvârdean (60 de ani), “tanti Jeni” cum îi spun mai toţi obişnuiţii locului. Tatăl ei a îngrijit cetatea de la Costeşti, bunicul ei, la fel. “Cetatea a cam fost descoperită de pe la 1924. Până pe la începutul anilor 90 noi ne-am ocupat de îngrijitul ei gratis. Abia după 1990 am fost şi angajată la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva”. Femeia are treabă destulă de cum dă căldura, mai ales sâmbăta şi duminica: “În ultimii ani or început să vină din ce în ce mai mulţi turişti. Îi musai să merg până la Muzeu, la Deva, să fac aprovizionarea cu materiale, că de unele nu mai am deloc. De exemplu, hărţi. Nu am hărţi şi mai toată lumea-mi cere, ca să ştie cum să ajungă şi la alte cetăţi.

Le mai explic şi eu, dar le-ar prinde bine şi o hartă”, spune tanti Jeni, vizibil preocupată. Femeia spune că nu câştigă “averi” de pe urma job-ului pe care îl are, dar nici nemulţumită n-ar avea de ce să fie, mai ales că locuieşte la doi paşi de cetate, iar un câteva sute de lei în plus pe lună nu-i strică. Probabil că tanti Jeni este printre primii români de la ţară care au înţeles, încă de prin 1990, că se poate trăi şi din turism, în mediul rural. De ştiut ştia demult că cetatea de la Costeşti înseamnă mult mai mult decât două turnuri locuinţă, patru temple, trei turnuri – bastion, urmele unui turn de observaţie şi un zid ce apără doar o latură a dealului, celelalte fiind destul de abrupte.