La firul ierbii: Între Wembley şi Giuleşti

Am urmărit duminică semifinala Cupei Angliei dintre Chelsea şi Manchester City. Două spectacole la cele mai înalte cote, atât pe teren, dar mai ales în tribune. 90.000 de spectatori, fani ai celor două redutabile grupări, şi-au încurajat fără încetare favoriţii. Fiecare om din tribune încerca prin comportamentul său, prin scandări şi cântece să transmită pe teren, jucătorilor, îndemnul de a da totul pentru culorile clubului pentru care evoluau. Nicio patimă între cele două galerii, nicio injurie la adresa adversarului.

Doar respect şi decenţă. Iar pe teren, cele două grupări au dat tot ce au avut mai bun în acel moment. Până şi comentatorilor le-a fost greu să ţină ritmul cu ceea ce se derula pe gazonul impecabil. A învins până la urmă echipa românului Pantelimon, Manchester City, care a gestionat mai bine două treimi din joc. O bijuterie de meci, aşa cum am văzut adesea în cel mai puternic campionat din Europa.

Seara am schimbat canalul pentru a viziona derby-ul dintre viitoarea campioană a României, Steaua, şi vitregita de soartă Rapid. Mărturisesc, aşa cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, că în ultimii doi ani am evitat pe cât posibil să mai urmăresc meciuri din campionatul nostru. Poate cu excepţia meciurilor de vârf, pentru că în rest este doar o pierdere de timp. Nivelul campionatului nostru este unul care lasă mult de dorit, iar discrepanţă faţă de Anglia, Germania, Spania, ca să dau doar trei exemple, se adânceşte de la o zi la alta.

Pe teren am văzut o grupare, cea rapidistă, care chiar dacă joacă cu buzunarele goale, a fost dispusă să lupte până la sacrificiu pentru a arăta că nu moare. Şi au reuşit jucătorii care au mai rămas în Giuleşti să ţină piept cu brio mult mai titraţilor lor adversari.

Steaua mi s-a părut uşor obosită, şi a fost la un pas de un eşec neaşteptat. În tribune, în lipsa galeriei steliste, gazdele au făcut legea şi spectacolul. Până spre final, când lucrurile au degenerat, aşa cum se întâmplase în 2008, cu celebrul caz „bricheta”. A fost de ajuns ca un iresponsabil să facă din nou acelaşi gest, lovindu-l pe Chiricheş, cu acelaşi obiect. Au urmat scene de coşmar, cu scaune rupte, cu injurii şi trivialităţi la adresa lui Mihai Stoica şi familei sale, cu întreruperea partidei.

Nu sunt un simpatizant al lui MM, dar nu cred că el poate fi considerat, aşa cum încearcă unii să o facă, „ţapul ispăşitor” a ceea ce s-a întâmplat din acel minut 82. De vină este, în primul rând, Liga lui „Mitică” şi FRF, care nu au luat din timp măsurile care se impuneau cu unii conducători de club din fotbalul autohton. De vină sunt şi acei „derbedei” care vin pe stadion pentru a refula. De aceea între Wembley şi Giuleşti aş alege întotdeauna „templul fotbalului”.