Recent, a avut loc lansarea volumului “Oraşul Scufundat” al scriitorului Ioan Barb. Poet, jurnalist şi prozator român, membru al Uniunii Scriitorilor din 2011, el este un produs al oraşului Călan, un fel de cap limpede într-o comunitate serios zguduită de cutremurul noului sistem. Vă invit să-l cunoasteţi în interviul care urmează.
Ioan Barb
În ce măsură se întrepătrunde viaţa lui Ioan Barb cu creaţia sa?
Se intersectează doar pe alocuri. Debutul literar a avut loc în anul 1979, într-o carte a cenaclului literar RADU STANCA, din Călan, intitulată „Sub arcuri de lumină”. Luându-ne după acest moment, sunt „optzecist”, dar unul întârziat. După debutul editorial, care s-a produs în anul 1998, prin cartea de poeme „Tăcerea ca o flacără”, apărută la editura CĂLĂUZA, din Deva, sub îngrijirea prietenilor mei Mariana Pândaru şi Valeriu Bârgău, sunt nouăzecist, aşa cum remarca şi Horea Gârbea. După ceea ce am scris în ultimi trei ani sunt douămiist. M-aş bucura dacă ar rămâne ceva în urma mea din această „operă” personală.
Care crezi că sunt principalele etape ale carierei tale de până acum?
Am avut ani în care am scris mult, dar din cauza conjuncturii politice nu am reuşit să public mare lucru. Asta se întâmpla înainte de 1989, o perioadă a vieţii mele pe care o împart în două etape: perioada debutului şi a entuziasmului, strâns legată de cenaclul RADU STANCA, 1978-1983, şi perioada decepţiei, care se intersectează cu perioada dintre anii 1983-1986, în care am frecventat cenaclul LUCIAN BLAGA din Hunedoara, al cărui animator plin de entuziasm literar era poetul Eugen Evu, locul unde cred că m-am maturizat şi am înţeles că trăim într-un regim politic şi social nedrept, şi etapa 1986-1989, pe care o intitulez perioada fără amintiri a vieţii mele. În aceşti din urmă ani am trăit ca un imbecil. De fapt, am refuzat să trăiesc. Această perioadă ar putea fi foarte bine ilustrată într-o carte. În anul 1992, într-un acces de furie a libertăţii aproape imposibil de suportat, am ars într-o noapte tot ce am scris până atunci şi m-am hotărât să o rup cu scrisul.
Nu pot să nu-mi amintesc despre anii de cenaclist. În Călan, la şedinţele cenaclului RADU STANCA, coordonat de proful meu de limba română, Silviu Guga, au venit nume importante ale literaturii româneşti: Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Mircea Braga, Radu Ciobanu, Anghel Dumbrăveanu, Ion Mircea, Vasile Andru, Ştefan Popescu, Titu Popescu şi alţii pe care nu-i amintesc pe moment. Am fost fascinat de aceşti cavaleri ai condeiului şi impresionat de tot ceea ce au povestit. Mă bucur că nu i-am văzut nici pe vremea aceea ca pe nişte privilegiaţi ai regimului, ci ca pe nişte norocoşi. Când mi-au apărut primele versuri tipărite am avut un sentiment greu de descris, mi se părea că trăiesc o sărbătoare şi mi s-a părut că toată lumea participă la acest eveniment, ieşit din tiparelele personalului.
Ştiu că una dintre etape îl include şi pe Eugen Evu. Aşa este?
Îmi mai amintesc cu drag de anii petrecuţi la Hunedoara, ca cenaclist la cenaclul LUCIAN BLAGA, însufleţit de poetul Eugen Evu. Într-o zi de joi după amiaza, pe când ne adunam într-un cămin al cărui administrator era un domn simpatic, căruia îi spuneam „nenea Herlea”, i-am înmânat un caiet studenţesc lui Eugen Evu cu „creaţiile” mele şi apoi, timp de o săptămână, am trăit cu sufletul la gură. Joia următoare am venit la şedinţa cenaclului cu aproape o oră mai repede: nu era deschis încă şi am aşteptat până s-a ivit silueta aeriană a lui Eugen Evu. Era îmbrăcat în blue-jeanşi şi purta un sacou de culoarea cafelei. Mi s-a părut înalt şi parcă plutea şi se întorcea de pe alt tărâm, de la o vânătoare de rime prin plaiurile singurătăţii. Îmi aminteam versurile de pe coperta ultimei sale cărţi, „Cu faţa spre stea”, în care poetul declama: „Da, apă sunt/ şi împotrivă-mi curg”! Mai târziu am constat că i se potriveau de minune aceste versuri. La acea şedinţă de cenaclu Eugen Evu şi-a dat verdictul: ”Ioan Barb este un poet deja format”. Încălicasem un Pegas şi nu puteam să revin nicidecum cu picioarele pe pământ. Am citit câteva poeme în cenaclu şi multă vreme m-a urmărit vraja cuvintelor poetului din Hunedoara. Am trăit clipe fericite, dar, uneori, dureroase, deoarece discutam între noi şi problemele grave cu care se confrunta omul de rând în societatea românească.
Erau printre noi şi ascultători fideli ai serviciilor. În anul 1996 ni s-a spus că nu ne mai putem întâlni. Am fost coleg cu Călin Hera, Nuţa Crăciun, Virgilu Vera, Ovidiu Băjan, Liliana Petruş, Alex Podea, Maria Bazga (Pavăl), Tatiana Leviţki, Dorina Bala, Daniela Parschiv, Laura Meda, Lucian Murăraşu şi alţii pe care îi rog să mă scuze pentru omisiune. Unii sunt pe cale să confirme, alţii au dispărut din plan literar şi alţii au rămas doar jurnalişti.
În anul 1998, anul în care eram deja jurnalist la Transilvania Jurnal, m-am întâlnit cu Mariana Pândaru Bârgău şi mi-a propus să public o carte. Aşa a văzut lumina tiparului, la Editura Călăuza, cartea mea de poeme TĂCEREA CA O FLACĂRĂ, carte care a trecut aproape neobservată, deoarce n-am trimis-o la nicio revistă literară; doar revistele locale au scris câte ceva despre acestă ciudată apariţie. Tăcerea mea a durat apoi 12 ani. În anul 2010, într-o conjuctură ciudată, am revenit în viaţa literară. Am scos cărţile: „Picătura de infinit”, poeme, Editura Atu, Sibiu, 2010, „Sub via fiinţei plâng strugurii”, poeme, Editura Atu, Sibiu 2010, apariţii în urma cărora am devenit membru al USR, filiala Sibiu. Tot în acelaşi an am fondat, împreună cu Silviu Guga, revista literară ALGORITM LITERAR, revistă care este în al patrulea an de apriţie. Am publicat apoi cărţile: BABILON, poeme, Editura Brumar, Sibiu, 2011 şi SABATUL INTERIOR, poeme, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2011, OSTATEC ÎN CER, antologie de poezie, Editura TIPO MOLDOVA, Iaşi, 2013.
Ce se întâmplă cu oamenii dintr-un oraş scufundat?
„Oraşul Scufundat” este o carte în care îl invit pe cititor să-mi fie copărtaş la unele întâmplări îngropate în memorie. Oraşul are o locaţie interioară, adică el îşi continuă existenţa în fiecare din noi şi găzduieşte o lume cu evenimentele ei şi care trăieşte atâta timp cât stau în fiinţă eroii acestor întâmplări cu martorii lor. O lume cu viaţa ei întotdeauna la timpul prezent şi care, din acestă cauză, nu se perimează în timp. Pentru că tot ce a fost este şi trăieşe în memoria individuală şi colectivă şi se transmite generaţiilor viitoare doar prin forţa evocării povestitorului. Cele 11 povestiri creionează oameni de condiţie umilă, dar şi locuri, aşa cum au fost şi au rămas în memoria mea. Aşa cum le-am perceput cu ochii copilului la data intrării evenimentelor în fiinţă şi aşa cum îmi apar şi le înţeleg sau le percep prin filtrul memoriei după zeci de ani.
(Continuarea interviului o puteţi citi săptămâna viitoare)
