Editorial: La dolce vita. Viaţă de jurnalist

Ştiri senzaţionale, vedete de cinematograf, o aristocraţie decadentă… Cam despre asta ar fi vorba în filmul “La dolce vita”. Probabil majoritatea dumneavoastră l-a văzut deja. Cine nu a făcut-o, ar putea să vadă pelicula în clipele de răgaz din aceste zile.

Pentru că deşi suntem în “Săptămâna patimilor”, iar filmul acesta pare a nu avea nimic în comun cu curăţia şi smerenia care ne sunt necesare în aceste zile, el conţine un simbolism spiritual evident (mascat de stilul de viaţă lipsit de moralitate al personajelor): mai întâi statuia lui Isus cu braţele larg deschise, ca şi cum ar îmbrăţişa Roma văzută de sus, apoi apariţiile Fecioarei Maria, contrastând puternic cu instinctele primitive, cărora li se abandonează personajele.

Am adus vorba de acest film acum pentru că s-a întâmplat să îl văd zilele trecute. Şi am realizat că “cheia” sa de interpretare, în ciuda scenariului şi chiar a titlului, nu stă în erotism şi nici în “fericirea” adusă de avere sau celebritate. Deşi fiecare dintre personaje se crede valoros, deşi frumuseţea trupească, sex-appealul şi bogăţia acestora sunt scoase mereu în evidenţă, filmul este unul straniu prin faptul că, de fapt, în acest decor luxos-mizer al Romei decadente nimeni nu aude pe nimeni. De la primele scene zgomotoase, în care statuia lui Isus este purtată pe deasupra blocurilor de un elicopter (un Hristos răstignit care, în acelaşi timp, îmbrăţişează Oraşul, deci implicit lumea), prin alergătura nebună a oamenilor spre apariţiile mariale şi până la finalul în care Marcello, reporterul de duzină şi totodată personajul principal, eşuează în a o înţelege pe frumoasa fată modestă şi ingenuă aflată dincolo de un mic golf… în “La dolce vita” nimeni nu ajunge cu adevărat la Celălalt.

Şi poate tocmai în aceste zile ar trebui să ne întrebăm mai des:”Ce face, cum mai este, cum se mai descurcă Celălalt”. Oricare ar fi el. Un prieten, o cunoştinţă, o rudă pe care n-am mai căutat-o de mult. M-am întrebat adeseori ce vrea să însemne – de exemplu – pilda dată nouă de Mântuitor, pilda celor zece fecioare aşteptând Mirele. Şi, mărturisesc că m-am gândit dacă nu cumva faptul că fetele înţelepte refuză să le ajute pe cele “nebune”, dăruindu-le din untdelemnul lor, este o dovadă de egoism.

A fost nevoie de ani ca să descopăr că părintele Constantin Galeriu, cercetând originalul grecesc al Noului Testament, a găsit interpretarea cuvintelui Mirelor către fecioarele nesăbuite: “Nu recunosc chipul meu în voi”. Iar pilda se încheie astfel: “Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”. Iată, deci, cât de importantă este pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos! Uleiul pentru candele aprins în aşteptarea Mirelui nu este “de împrumutat” tocmai pentru că el nu poate fi împărţit, nu poate fi înjumătăţit. Pentru că uleiul reprezintă credinţa lucrătoare, care rodeşte în curăţie şi-n faptele bune. Şi care nu poate fi decât completă, totală, arzând până la capăt.

În lipsa “untdelemnului”, ca dar al Duhului Sfânt, sufletele noastre sunt goale şi, aşa cum spune una din replicile filmului lui Mastroianni, suntem din ce în ce mai puţini şi mai nefericiţi. La fel ca fecioarele (fete curate), care nu au făcut niciun rău nimănui, dar care n-au ţinut aprinsă lumina în inimă.

De aceea, darul credinţei vă doresc să-l primiţi. Şi să-l păstraţi. Iar peste câteva zile să putem spune din nou, cu bucurie în suflete, convinşi de adevărul cuvintelor, “Hristos a înviat!”.