Săptămâna trecută am discutat cu Ioan Barb, poet, jurnalist şi prozator care s-a încăpăţânat să rămână în oraşul Călan, despre viaţă carieră şi, un pic, despre oamenii din jurul lui. În această ediţie, discuţia noastră se concentrează pe “oraşul scufundat”.
Ioan Barb
Este oraşul Călan suficient de generos în subiecte pentru un scriitor?
Este adevărat că locaţia întâmplărilor din cartea “Oraşul scufundat” este Valea Streiului şi Călanul copilăriei mele, dar oraşul poate fi localizat în orice loc de pe planeta aceasta şi este atemporal. Fiecare om are un oraş acoperit de apele memoriei şi el este scos la lumină de puterea miraculoasă a evocării. Pentru că în fiecare individ există propria lume şi tocmai memoria cu care omul este înzestrat de Dumnezeu ne deosebeşte de lucruri şi de celelalte fiinţe. Pentru că suntem fiinţe raţionale şi memoria noastră este raţională, are o distribuţie complexă sub aspectul percepţiei, dar logică. Şi, uneori, logica percepţiei individuale ne joacă o festă şi lucruri aparent neînsemnate generează miracole. Şi fiecare individ este purtător de miracole de care nu se poate lipsi ca de propriile gene, pentru că fac parte, figurativ vorbind, din ADN-ul vieţii sale. Tebuie doar să le identificăm şi să le scoatem la lumină.
Care este domeniul pe care îl abordezi?
Îmi place să scriu despre oameni aparent neînsemnaţi şi despre dramele lor existenţiale. Şi în fiecare seamăn al tău poţi descoperi comori nebănuite. În Scriptură, psalmistul David aminteşte că omul este o creaţie minunată, după modelul Creatorului său care este minunat. Şi dacă în fiecare semen al nostru am căuta urme ale caracterului minunat al Făcătorului său, nu ar mai exista nici invidie, nici dispreţ şi cu atât mai puţin răutate între oameni. Pentru că dacă acceptăm că nu avem nicio influenţă asupra vieţii, chiar dacă ne place să accentuăm, uneori, că în calitate de părinţi dăm naştere la copii, implicit trebuie să acceptăm şi că nu hotărâm nici clipa când ne naştem şi nici momentul când plecăm din lumea oamenilor, şi că toţi venim egali în lume şi aparţinem lui Dumnezeu, deci nu ne aparţinem nouă.
Cred că orice loc de pe pământ merită evocat. Eu scriu despre locurile şi personajele copilăriei mele aşa cum le-am văzut cu ochii copilului şi ai adolescentului şi aşa cum le percep după trecerea anilor. Şi constat cu surprindere că sub aspect calitativ nu s-au alterat şi descopăr în oameni şi întâmplări înţelesuri deosebite sau chiar diferite de felul percepţiei de la momentul întipăririi acestora în memorie. Pentru că viaţa este o peliculă, un film cu început şi sfârşit, al cărui scenarist şi regizor este întotdeauna Dumnezeu. Călanul este locul în care m-am reîntors după ani şi oraşul din care nu pot să plec definitiv, niciodată. Chiar dacă n-a mai rămas nimic din grandoarea edificiilor industriale de altădată. Poate voi reuşi să le evoc cândva. Mi-ar plăcea să scriu despre Oraşul Vechi, despre uzina metalurgică care nu mai există decât în imaginaţie, despre cartierul unguresc, cartierul săsesc, despre tabăra militară şi despre grecii refugiaţi în anii şaizeici şi împreună cu care am crescut şi am trăit până la Revoluţie, când s-au repatriat. Şi despre alte multe lucruri minunate.
“Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol”, spunea Einstein. Cum se potriveşte “Oraşul Scufundat” aici?
Sunt surprins de faptul că punându-mi acestă întrebare aţi anticipat răspunsul. În ultimii douăzeci de ani, am început să privesc viaţa ca şi cum totul ar fi un miracol, deşi nu m-am gândit niciodată la adevărul lui Einstein. Faptul că venim pe lume este un miracol, aşa cum am arătat anterior. Dar depinde de noi dacă ştim să reperăm şi să apreciem miracolele din viaţa noastră şi cele care se oglindesc în destinele cu care implicit ne intersectăm. Dacă priveşti viaţa simplist sau pretenţios, nu vei avea bucuria deschiderii ochilor minţii pentru a percepe aceste miracole. Dacă accepţi viaţa ca pe cea mai mare valoare, pentru că vine din Dumnezeu şi priveşti lucrarea Sa în fiecare eveniment şi în orişicare făptură, vei descoperi aceste miracole. Întotdeauna m-am apropiat de oamenii de condiţie modestă şi am constatat cu surprindere că, din cauza lipsei legăturii puternice de valorile materiale pe care nu le au, şi-au păstrat omenia, şi-au conservat generozitatea şi, prin felul lor simplu de a fi, pot fi întotdeauna modele de viaţă. Astfel am constatat că legăturile sociale, valorile materiale acumulate şi alte legături ale întunericului, specifice societăţii moderne, ne dezumanizează pentru că ne îndepărtează întotdeauna de Dumnezeu.
(partea a treia a acestui interviu o puteţi citi în ediţia de săptămâna viitoare)
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.