Colţul cultural: Scriitor în oraşul scufundat (lll)

Jurnalistul şi scriitorul Ioan Barb ne răspunde în acest număr altor câteva întrebări, în cadrul interviului pe care am început să vi-l oferim cu două săptămâni în urmă. Prima parte a interviului o puteţi citi aici, iar pe cea de-a doua, aici.

Ioan Barb

Crezi în “uniunea scriitorilor”?
Cred că există o selecţie naturală a valorilor, fie ele şi literare. Sunt şi veleităţi şi veleitari, dar dacă am înţelege că talentul pus în fiecare din noi de Dumnezeu ne departajează pe o eventuală scară a valorilor şi apoi se adaugă munca de a acumula, experienţa şi conjunctura socio-istorică, deci, în mare parte, elemente care nu ţin de voinţa noastră proprie, ar exista mai puţină invidie, care, percepută astfel, nu-şi are locul între creatorii de frumos. În ce priveşte forma de organizare a uniunii, existenţa sa juridică, modalităţile de intrare, cred că sunt elemente care fac o departajare corectă şi cred că, în ansamblul său, uniunea are o contribuţie însemnată la promovarea valorilor şi a literaturii române. Dar consider că poţi să fi un scriitor important şi fără a fi membru al unei asociaţii literare. Cunosc scriitori însemnaţi care nu doresc să fie înregimentaţi. Fiecare cu percepţia lui. În ce mă priveşte, dacă tot am făcut pasul, nu pot decât să confirm acţiunea benefică, socială, culturală dar şi politică a organizaţiei în societatea românească. Şi cu toate disputele şi frământările actuale, cred în solidaritatea scriitorilor, chiar dacă aparent este doar un deziderat.

În anumite vremuri, scriitorii reuşeau să-şi impună ideile în societate. Ce se întâmplă acum?
Sunt convins că lucrurile nu s-au schimbat. Scriitorul creează modele şi are o influenţă apreciabilă în societate. Viziunile personale apropiate generează curente şi grupări, care reuşesc într-o anumită perioadă istorică să-şi impună ideile şi să influenţeze în acest fel viaţa socială. Sunt convins că, dincolo de greutăţile actuale, care apasă atât asupra cititorului cât şi asupra scriitorului, nu vor dănui la nesfârşit. Cea mai mare piedică pentru scriitor este cea legată de fondurile necesare publicării cărţilor sale. Şi pentru cititor, cea a achiziionării cărţilor. Dar şi pentru unul şi pentru celălalt depăşirea acestui obstacol comun prin anumite sacrificii dau valoare şi frumuseţe rezultatului final: publicării şi citirii operei. Nu cred în judecăţile celor care afirmă că generaţiile tinere nu au modele şi ar fi lipsite de cultură, mă rog. Consider false aceste judecăţi şi lipsite de valoare. Deoarece fiecare generaţie se formează şi se dezvoltă în spiritul vremii sale.

Este scriitorul zilelor noastre implicat politic?
În ce mă priveşte pot afirma că nu sunt. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi nu mă pot pronunţa, decât ca observator. Nu cred însă în scriitorul neimplicat social. Îmi place să cred în scriitorul vizionar. Dar nu poţi despărţi arta de social şi, implicit, de politic, şi atunci trebuie să o accepţi în integraliatea sa. Deoarece o operă este implicată şi social şi istoric şi teologic şi politic.

Ai desfăşurat la un moment dat şi activitate gazetărească. Aştept un scurt comentariu despre presa de acum? Cum percepi “câinele de pază” în România?
Îmi place să afirm despre mine însumi că sunt un jurnalist suspendat. Sau poate ratat. Pentru că m-am dezis, poate independent de voinţa mea, de această profesie. De care rămân îndrăgostit. De multe ori îmi vin gânduri să las la o parte avocatura şi să mă întorc la jurnalism. Când eram jurnalist mă simţeam mai liber. Aşa am reuşit, în virtutea acestei libertăţi de exprimare a unui umil jurnalist de investigaţie la revistele CAPITAL şi TRANSILVANIA JURNAL să fiu condamnat de două ori pentru calomnie şi insultă, în anul 1999 şi 2000. În anul 2008 am obţinut însă o binemeritată, zic eu, victorie la CEDO, într-o cauză Barb versus România, unde mi s-a dat deplină satisfacţie. Dacă mă întrebaţi dacă presa de azi este mai altfel decât cea de acum zece ani, nu pot să afirm decât că nu s-a schimbat nimic, este la fel de incisivă şi folositoare echilibrului social. Ţineţi-o tot aşa.

“Prefer să fiu ultimul om dacă a fi om înseamnă să fii ca ceilalţi”, spunea Emil Cioran. Ce părere ai despre clasa politică din România?
Cred că încă trăim un proces de selecţie a politicului şi de sedimentare a valorilor. În primul rând, aceste valori trebuie să prindă contur în gândirea noastră individuală şi să aibă o echilibrată reflexie în conştiinţa noastră. Atunci vom fi capabili să conştientizăm de ce este necesar să ieşim la urne şi cât de important este votul nostru şi vom face o mai atentă analiză a partidului sau persoanelor cărora îl acordăm. Trăim însă o vreme în care suntem într-o şcoală, atât electorul cât şi alesul. Sunt sigur că experienţa democraţiilor occidentale îşi lasă, implicit, amprenta în societatea românească şi mizez pe noua generaţie şi pe faptul că nu va mai fi cumpărată cu o găleată din plastic sau un pix.

Eşti de acord cu globalismul?
Şi dacă sunt şi dacă nu sunt, un lucru este cert: acest fenomen se va implementa, va fi o realitate. Pentru că există un plan definit de scriptură, al cărui artizan este Dumnezeu. Şi nu putem, din perspectiva lui Dumnezeu, împiedica desfăşurarea evenimentelor. Paradoxal, dar la început, pentru cetăţeanul de rând, globalismul va avea unele efecte benefice. Va fi ca o capcană. Apoi laţul se va strânge şi se va extrage şi evacua din individ tot ceea ce se numeşte amprentă personală. Şi la sfârşit tendinţa va fi dezumanizarea şi experimentarea anonimului ca surogat al personalului şi al autenticului. Plastic vorbind, sub aspect individual, sub imperiul globalismului şi al globarizării, mă voi privi în oglindă şi îmi va surâde o mască.