La 24 de ani, expert geolog în Chile

În urmă cu doi ani, hunedoreanul Tivadar Kun a ajuns pentru prima oară în Chile, trimis în practică de organizaţia internaţională “Society of Economic Geologists”. Între timp, Tiva s-a întors ca inginer minier în cel mai arid deşert din lume, unde este recompensat pe măsura valorii lui de tânăr specialist. A urcat pe munţi la peste 5.000 de metri, dar a şi coborât înspre inima lor, la adâncimi de câteva sute de metri. Povestea lui nu se opreşte, însă, aici. Următoarele pe listă sunt minele din Canada şi Australia.

Tivadar, chiar înainte de a intra în subteran, la mina de cupru Carola, din deşertul Atacama

Când “a coborât” prima oară-n Chile, în 2011, s-a simţit ca un extraterestru. Avea 22 de ani şi, după o escală la Paris, aterizase în capitală, la Santiago, complet amorţit în urma zborului de 19 ore. Apoi a ajuns la Antofagasta, în aceeaşi ţară, dar mai la nord cu 1.400 de kilometri (!) şi urma să se-ndrepte spre un hotel. Venise în practică, nici mai mult, nici mai puţin decât… la capătul lumii.

Chiar şi etimologia numelui acestei ţări face trimitere la cuvântul mapuche “chili”, care înseamnă “unde se termină pământul”. Cineva ar fi trebuit să-l aştepte, dar pentru că n-a ştiut regulile chiliene la formarea unui număr de telefon, n-a reuşit să-şi anunţe sosirea. Nu ştia limba spaniolă, iar în Chile, dintr-un orgoliu naţional imposibil de înţeles pentru Tiva, toată lumea refuză să înveţe engleza. Aşa că s-a suit într-o dubiţă de pasageri şi i-a arătat şoferului, prin semne, bileţelul pe care era scrisă adresa la care trebuia să ajungă. “Pentru prima oară în viaţa mea m-am simţit… străin. Aşa… ca un extraterestru. Eu cu spaniola mea mă descurcam greu, iar în Chile nu se formează numerele simplu, ca la noi. Trebuie să formezi mai întâi codul ţării, apoi codul regiunii şi apoi codul oraşului. Eu nu am ştiut asta, aşa că nu am putut suna. Totuşi, deşi eram îngrijorat gândindu-mă că nu am la mine un telefon şi nimeni pe lumea asta – în afara şoferului dubiţei – nu ştie unde mă aflu eu acum şi nici direcţia spre care mă îndrept, am încercat să mă bucur de ceea ce vedeam: case, deşertul Atacama… totul era nou pentru mine”.

Inginer-şef pentru chilieni

Acum se află de mai bine de patru luni în Chile, unde de data asta nu s-a mai dus ca student, ci ca expert geolog. După săptămâni întregi de căutări, a găsit, cu chiu cu vai, o profesoară indigenă de spaniolă. O doamnă care nu a fost prea mândră pentru a învăţa limba engleză, astfel încât cei doi reuşesc să se înţeleagă, folosind limba lorzilor ca intermediar între culturi şi continente. “Problema e că aici, în nord, unde mă aflu eu, e ca şi cum aş învăţa româneşte în Moldova. Cu accent şi o mulţime de regionalisme. În plus, chilienii de aici folosesc foarte multe gerunzii, cam aşa cum oltenii de la noi folosesc perfectul simplu”, explică hunedoreanul. Noroc cu inginerii din Baia Mare care îi sunt colegi. “Am cu cine vorbi şi ungureşte, şi româneşte. Toţi colegii mei sunt din Baia Mare. Numai eu sunt din Hunedoara. Oaia neagră…”, râde Tiva. De aproape o jumătate de an chilienii îi spun şefu’, dar asta Tiva n-o va recunoaşte niciodată, din modestie. Ca să afli detalii, trebuie să… sapi, să mai scoţi câte ceva în plus de la familia rămasă acasă.

Expert minier “made in Hunedoara”

Şi cam ce face el în Copiapo – Atacama, în calitate de inginer geolog? “Cartez galerii, interpretez profile geologice, dar uneori trebuie să coordonez şi munca de la suprafaţă. Nu e uşor. Uneori intrăm în mină, pentru că e necesar să facem şi aceste coborâri şi ieşim foarte murdari. Na… mina e mină! E foarte cald, multă umezeală, mult noroi…”. Cel mai greu, însă, îi este chiar în aceste zile, pentru că a fost desemnat geolog de turn. Asta înseamnă că e responsabil pentru cam tot ce se întâmplă în mină şi are în subordine până la 40 de muncitori. Ce l-a mirat pe Tiva a fost faptul că chilienii nu se stresează prea tare din cauza termenelor limită. E o altă perspectivă asupra vieţii şi asupra timpului. Desigur, fac ce au de făcut cu responsabilitate, dar… dacă ceva poate fi lăsat pe mâine, de ce să-l faci azi? “La compania asta la care lucrez sunt vreo 10-12 geologi şi toţi suntem din România. Desigur, sunt şi geologi chilieni, dar pentru că aici învăţământul nu e gratuit ca la noi, experţii sunt foarte puţini. Aşa că, deşi industria minieră este în plină expansiune şi e nevoie de specialişti, chilienii au nevoie de ingineri din afară. Iar noi aici… suntem aşa, cumva… cum ar fi o echipă de nemţi la muncă în România”, se amuză Tiva. “Noi nu ne dăm seama ce mare noroc avem cu şcoala gratuită”, adaugă tânărul. Pentru că şi în America de Sud şi în America de Nord şcoala se plăteşte. De exemplu, eu am un prieten chilian care face şase ani pentru o specializare de asistent medical. Iar pentru asta trebuie să plătească 300 de dolari în fiecare lună. Şi când mă gândesc că la noi, în România, elevii şi studenţii nu mai ştiu cum să chiulească!…”

Aşteaptă ploaia de doi ani!

Hunedoreanul zice că de doi ani, de la prima lui vizită în Chile, în zona de nord a ţării n-a mai plouat deloc. Nu degeaba Atacama e recunoscut drept cel mai arid deşert din lume. Dimineaţa tot oraşul e îmbrăcat într-o ceaţă deasă, de parcă acuş-acuş va veni cea mai năpraznică ploaie. Soarele o împrăştie, însă, rapid şi de la 15 grade Celsius temperatura urcă în numai o jumătate de oră la 30 de grade. 

Lângă zăpezile veşnice din Anzii Cordilieri. O excursie prin Parcul Naţional „Nevado Tres Cruces”.

Însă minerii chilieni din nord nu duc lipsă de nimic. Cum aşa? Pentru că Chile e o ţară ca o fâşie lungă, lungă… cam cât distanţa de la Helsinki la Cairo. Aşa că locuitorii acestor ţinuturi stranii au de toate: şi munte, şi mare, şi deşert, şi stepă chiliană, dar şi climă subtropicală. Astfel că minerii din nord primesc toate cele necesare unui trai îmbelşugat de la agricultorii din sud. Şi cum e mâncarea în Chile? E o supă, “cazuela”, care lui Tiva îi place: supă de carne de văcuţă cu dovleac, cartofi şi coriandru, apoi salată de roşii cu ceapă şi coriandru. Mult coriandru. Însă puţin cam fadă mâncarea asta, în comparaţie cu gusturile unui maghiar obişnuit cu paprika…

Un “gringo” în Anglia Americii de Sud

În Chile cel mai mult i-a plăcut sentimentul acela de siguranţă pe care îl are, acum că s-a mai obişnuit cu oamenii locului, aşa cum ei s-au obişnuit cu el. “Mă gândeam şi eu, înainte să vin aici, la Columbia, la cartelurile drogurilor, la împuşcături pe stradă… Când colo, marile oraşe din Chile sunt foarte moderne, foarte europene sau… occidentale, ca să zic aşa. Este Poliţie, sunt patrule în oraşe şi totul e foarte liniştit şi bine organizat. Niciunde aici nu m-am simţit în pericol, cu excepţia cartierelor periferice. Când am ajuns prima oară în Antofagasta am parcurs mai întâi un asemenea cartier, pentru că veneam dinspre exterior, dinspre periferie şi mă îndreptam spre centru. Şi e exact aşa cum vedem noi în filmele sud americane. La margine sărăcie lucie, iar în centru civilizaţie şi, pe alocuri, un lux extrem”, povesteşte hunedoreanul. Nu degeaba Chile este considerată “Anglia Americii de Sud”. Cea mai civilizată, una dintre cele mai bogate şi în continuă expansiune, această ţară atrage “creiere” din întreaga lume. “Noi nu suntem aici doar geologi români. Sunt şi din Statele Unite, din Canada… Între 40 şi 60 la sută dintre specialiştii care lucrează în domeniul mineritului în Chile sunt experţi străini, de peste graniţe”, mai spune el. Şi cum să nu se grăbească să vină aici geologi din toată lumea când salariul pentru o singură lună este de cel puţin 2.500 de dolari americani, dar poate ajunge până la 10.000 de dolari lunar pentru un expert de top, în timp ce salariul minim în Chile este de aproximativ 500 de dolari (cam 1.500 de lei). Şi ca să puteţi face o comparaţie, ar trebui să ştiţi că un operator de volă, la suprafaţă, câştigă cam 2.000 de dolari, bani cu care îşi poate întreţine toată familia. Totuşi, multe produse şi servicii sunt incomparabil mai costisitoare decât în România: dentistul e de trei ori mai scump, iar Internetul de patru ori mai costisitor şi de două ori mai slab calitativ!

“Trăim într-o a doua epocă de piatră”

Tivadar spune că şi la noi mineritul ar putea avea viitor, pentru că România încă mai are o mulţime de resurse. Totul depinde, însă, de autorităţi. Şi, deşi nu vrea să supere pe nimeni, hunedoreanul nu poate să nu constate o oarecare discrepanţă între ceea ce spun şi ceea ce fac unii ecologişti. “Practic, sunt unii verzi care folosesc telefoane mobile, aparatură de ultimă oră, maşini puternice (toate fabricate din materii prime furnizate de minerit) şi care blamează, pe de altă parte, tocmai industria extractivă. Este adevărat că riscuri există, ca în orice domeniu, dar dacă reglementările sunt respectate, atunci mediul şi oamenii nu ajung să fie afectaţi. Trebuie să înţelegem că trăim într-o a doua epocă de piatră, când avem mare nevoie de aceste resurse ale Pământului pentru a realiza toate aceste facilităţi ale lumii moderne, de care toată lumea vrea să se bucure. Desigur, există şi varianta energiei solare şi eoliene, însă numai pentru partea energetică. Pentru materii prime singura variantă care ne rămâne este mineritul”, explică Tivadar. Tânărul geolog spune că chilienii nu prea au fost afectaţi de criză. E drept, 2008 a fost un an prost, în care multe mine s-au închis, pentru că preţul cuprului a scăzut pe burse, dar în 2009 industria extractivă şi-a revenit, iar acum e în continuă dezvoltare. Numai în regiunea unde se află hunedoreanul, pe o suprafaţă de 10 kilometri pătraţi, se găsesc vreo şase sau şapte mine.

Granit orbicular pictat de “mâna lui Dumnezeu”

De când se află în Chile, Tiva mai mult a muncit. N-a prea avut timp de călătorii. Cu toate acestea, a mers pe plajele de la Oceanul Pacific, a văzut indigeni amerindieni şi polinezieni, a admirat leii de mare şi granitul orbicular (“pietrele” pictate de “mâna lui Dumnezeu” – o raritate mondială), dar s-a cocoţat şi până la aproape 5.000 de metri altitudine, hoinărind prin Parcul Naţional “Nevado Tres Cruces”, până la lacul Santa Rosa, a văzut Anzii Cordilieri, ca nişte mormane de pandişpan pudrate cu zahăr, şi a privit cum treceau nepăsătoare lamele şi flamingii cei roz.

Tivadar şi granitul orbicular din Caldera, o raritate planetară. Pare pictat de mână omenească, dar nu e decât minunata lucrare a naturii. Mai poate fi găsit doar în câteva alte locuri din întreaga lume. 

Ba a mai şi văzut o mină tocmai la 4.000 de metri altitudine. 6.000 de angajaţi lucrau aici pe un schimb, iar numărul lor total era de 24.000! Un adevărat orăşel muncitoresc ad-hoc şi o investiţie totală de 5 miliarde de dolari! Însă, cu toate atracţiile şi avantajele ei, tânărul geolog nu vrea să se oprească aici, la Mecca sud-americană a mineritului. “Eu acum sunt aşa… un fel de turist în jurul lumii… După Chile, următoarele pe listă sunt Australia şi Canada, care au un potenţial minier extraordinar şi unde se plăteşte foarte bine!” Cu toate acestea, peste vreo 10-15 ani, Tiva se vede tot acasă, în România. “Vreau să strâng nişte bani pentru o casă, lucru pe care nu l-aş fi putut face prea uşor dacă aş fi rămas în Hunedoara sau în Cluj. Iar pe ajutorul părinţilor nu te poţi baza toată viaţa! Oricum, vreau să mă întorc acasă, să fiu lângă ai mei… Poate să lucrez în mediul universitar, în cercetare…”. Până atunci, Tiva mai are de muncit. Şi de umblat. Imediat ce va avea un pic de timp vrea să plece spre Machu Picchu, să vadă siturile aztece, apoi vrea neapărat să meargă până în Insula Paştelui, acolo unde plouă mereu şi la iarna românească, atunci când în emisfera sudică va fi vară, soare şi cald, vrea să plece spre Ushuaia, în Ţara de Foc, cel mai sudic oraş al planetei, de unde să se îmbarce spre o călătorie de neuitat, prin apele furtunoase din strâmtoarea Drake, către Antarctica de gheaţă…