O lecţie de viaţă, din Kenya

Mai mulţi voluntari deveni au încercat viaţa într-un ghetou african şi au primit o adevărată lecţie de viaţă. În Kenya, au găsit locuri în care milioane de oameni trăiesc într-o sărăcie cruntă, cu identitatea refuzată de stat şi sute de mii de copii care tânjesc să meargă la şcoală, ca să scape de teribilul Slam. Aici, în ghetoul african, micuţii ştiu de la vârste fragede că educaţia este singura şansă pentru a scăpa de mizerie şi foamete.

Pentru un copil kenyan, o simplă bucată galbenă de plastic e o mică minune

“Slamul e undeva într-o vale, între doi versanţi. Şi e mare, cred că e de două ori cât Deva, numai cocioabe de pământ de câţiva metri pătraţi, înghesuite, în care trăiesc două milioane de oameni. Am fost sus, pe versant, şi am văzut ce e acolo jos: un furnicar de oameni. Şi atunci mi-am zis: «uauuu, asta e ultima zi din viaţa mea». Pentru că acolo e şi foarte periculos – noaptea nu ai de ce să ieşi pe acolo. Sunt crime, violuri, m-am gândit că nu scăpăm nici noi întregi”, povesteşte Dani Răspop, unul dintre voluntarii deveni ajunşi în Kenya. A mers prima dată acolo în 2009, s-a întors în 2010, iar anul trecut a fost şi în Namibia.

Experienţa în Kenya a fost însă teribilă – devenii au descoperit acest tărâm în anii studenţiei. Din Timişoara, s-au dus acolo ca voluntari. Unul dintre ei este Emil Şoancă. Ştia câte ceva despre acea ţară, însă nimic nu avea să-l preagătească pentru şocul iniţial şi pentru lecţiile pe care avea să le primească de la oamenii care, la propriu, nu au mai nimic. Împreună cu ceilalţi voluntari, au ajuns în Kibela, un imens cartier al capitalei Nairobi. În acest cartier locuitorii oraşului se feresc să intre. Pentru ei este “oraşul interzis”. Pentru autorităţi, oamenii de aici nu există: aproape două milioane de suflete trăiesc aici în ilegalitate, claie peste grămadă. “La început, m-a năpădit un sentiment de milă, îmi dădeau lacrimile când vedeam în ce mizerie pot trăi în secolul XXl nişte oameni. Apoi, mila a trecut şi m-a uimit să văd felul în care se ştiu să se bucure de lucurile mărunte, de viaţa pe care o trăiesc, chiar dacă primesc mult mai puţin decât românii. Cred că noi ar trebui să învăţăm să ne bucurăm mai mult de ceea ce avem şi să nu ne tot plângem de ce ne-am dori să avem şi ne lipseşte”, spune Emil.

Plantaţiile din saci

“Asta a fost o lecţie foartă bună de viaţă. Pe de o parte, românii care se plâng de traiul lor. Acolo, kenyenii trăiesc într-o sărăcie cruntă, fac foame în fiecare zi, dar ştiu să se bucure de orice mic lucru pe care îl au. Am văzut copii care erau în culmea fericirii după ce au găsit o roată stricată de bicicletă. Spre deosebire de noi, au în ochi mult mai multă lumină”, povesteşte Emil Şoancă. Colegul său, Dani Răspop, confirmă: “Acolo, nici nu trebuie să fii un bun fotograf. Imaginile sunt atât de grăitoare, chipurile negrilor săraci sunt atât de expresive, încât oriunde întorci aparatul este o imagine demnă de un premiu”. Dintre fotografiile suprinse de voluntari în Slam, una îţi atrage atenţia: un negru micuţ îmbrăcat sărăcăcios se joacă bucuros cu jumătăţile de plastic ale unui ou cu supriză. Jucăria nu a mai ajuns la el, dar piciul adună fericit praful roşu în bucata de plastic galben. Ăsta este jocul lui – un rest de la bucuria altcuiva.

“La un simplu meci de fotbal, în ghetou, se bucură cam cum ne-am bucura noi dacă am câştiga la loto. Când muncesc, cântă de bucurie. Îţi aduce aminte de filmele cu sclavii pe plantaţiile sudiste din SUA. În jurul lor, totul răsună. Cine munceşte are munci grele – închipuiţi-vă că un factor poştal acolo aleargă pe jos, să ducă scrisorile, câte 20 de kilometri”, zice voluntarul devean. În Kibela, sărăcia este la ea acasă. Aici, în Slam, oamenii nu au nici măcar pământ de cultivat. “Cădirile în care trăiesc sunt din chirpici, acoperite cu tablă. Sunt mici şi înghesuite una în alta, de parcă nu ai loc nici să respiri. Singurele spaţii sunt, de fapt, nişte uliţe pline de praf. De departe se văd şiruri întregi de tăblărie, cât vezi cu ochii, ca nişte valuri de metal. Încăperile sunt mici şi acolo stă toată familia şi fiecare are vreo cinci-şase copii”, adaugă voluntarii deveni. La aşa înghesuială, nu mai e pământ de muncit – aceeaşi ţărână roşie folosită la ridicarea pereţilor este folosită şi la agricultura “intensivă”, care în Slam se face la… sac. “La început nu înţelegeam, apoi ni s-a explicat că pun praful în saci de rafie pe care îi găuresc în mai multe locuri şi acolo pun răsaduri de varză sau de roşii. Udă pe deasupra şi aia este cultura lor. Orezul este mâncarea lor de bază, dar mai mănâncă şi mămăligă pe care o amestecă cu tot soiul de ierburi culese de pe câmp şi chiar alune fierte. Pentru că nu au destulă apă, acolo sunt alte reguli – la ei obiceiul este să mănânci numai cu mâna pentru că obişnuiesc să spună: «Cu mâna mănânci doar tu, cu furculiţa şi alţii»”, explică Emil.

Şcoala din chirpici

Timp de o lună, în 2009, studenţii au predat sau au trudit să le ridice copiilor din ghetou o nouă sală de clasă. Nu au folosit nici ciment, nici fier forjat, ci materialele tradiţionale ale africanilor – bârne de lemn şi pământ frământat: “Fetele au predat engleză şi noi am ridicat o nouă clădire după modelul pe care ni l-au arătat. Au înfipt în pământ nişte stâlpi de lemn, au aşezat între bârne paralele din loc în loc, apoi ne-au pus să frământăm pământul cu apă. Bulgării i-am aşezat în aceste spaţii şi, când a fost gata, am montat tabla. Clădirea este folosită ca sală de clasă pentru vreo 60 de copii în timpul săptămânii, iar duminica joacă rol de biserică”, povesteşte Emil. În Slam, scăparea “onorabilă” a micuţilor este şcoala. Numai că, în Kenya, părinţii săraci nu au de unde să plătească cinci euro pe lună ca să-şi trimită copiii la şcoală: “Pentru noi, cinci euro e o nimica toată, pentru ei este salvarea. Copiii de acolo, ca să scape de sărăcie, pot să vândă droguri, să se prostitueze sau să facă o şcoală ca să aibă o meserie şi să-şi găsească de lucru. Acolo copiii se maturizează mult mai repede şi realizează că şcoala este şansa lor. Unde mai pui că la şcoală primesc şi mâncare o dată pe zi, iar pentru mulţi este singura hrană pe care o primesc. Curtea şcolii este o minune pentru ei, pentru că este singurul spaţiu îndeajuns de mare încât să se poată juca. Au caiete, creioane, dar manuale au doar profesorii, care sunt plătiţi cu 30 de dolari pe lună. La facultate, taxa de şcolarizare creşte – cine vrea studii superioare plăteşte 800 de euro pe an. Sunt săraci şi sărăcia îi menţine în acest cerc al mizeriei”, explică Dani Răspop.

Şcoală de la voluntari

Voluntarii din Deva au construit o mică şcoală pentru copiii din Slam-ul capitalei kenyene, iar acum vor să adune bani pentru a-i trimite zilnic pe cât mai mulţi la cursuri

Zeci de mii de kenyeni nu-şi permit cei cinci euro pe lună pentru a-şi trimite un copil la şcoală. Iar fără şcoală, copiii născuţi în ghetoul înghesuit şi insalubru nu au nicio perspectivă mai bună. Mulţi dintre ei nu ies niciodată din Slam şi ştiu doar din auzite că există o lume şi dincolo de versantul care izolează cele două milioane de săraci de restul locuitorilor din Nairobi. “Într-una din zile, am luat copiii de la şcoală şi i-am dus în oraş, într-un parc. Acolo, adulţii îşi plătesc accesul – e cinci dolari de persoană, dar pentru minori e gratuit. Paznicii au văzut că sunt însoţiţi de albi şi s-au gândit să facă un ban, aşa că ne-au calculat intrarea la grămadă, pentru toţi. Am stat la negocieri vreo oră! Pentru ei este o mare cinste ca un alb să le treacă pragul, dar, pe de altă parte, totul este mai scump pentru europeni. Voi ţine minte toată viaţa vizita acasă la mama unui copil de la şcoală. Ne-a poftit înăuntru şi s-a prezentat: «Bună, sunt Patricia, sunt creştină şi sunt bolnavă de SIDA»”, îşi aminteşte Emil Şoancă. Pentru copiii din ghetou, cei nerecunoscuţi de stat ca fiind cetăţeni ai ţării, voluntarii români s-au străduit şi au ridicat o şcoală. De atunci, s-au decis să nu le lase destinul la voia sorţii, ci să aibă în continuare grijă de ei.

Cinci euro pentru educaţie

Încă din 2009, când au fost pentru prima oară acolo, tinerii au decis să înfiinţeze o asociaţie care să strângă bani ca să-i trimită la şcoală pe micuţii kenyeni. Asociaţia se numeşte “Tumaini”, ceea ce înseamnă “speranţă” în sualabi, limba vorbită de kenyeni.

“În 2007, s-au prins primele legături cu Kenya, în 2009, un grup de studenţi din Timişoara a plecat pentru o lună acolo, în Slamul din Nairobi. Am adunat atunci vreo 2.000 de dolari şi toţi cei care au mers şi-au plătit singuri drumul, vreo 1.200 de euro de persoană, din care jumătate sunt doar biletele de avion. Acolo, ne-am decis să facem o asociaţie, să strângem de la cunoştinţe, rude şi prieteni bani ca să trimitem micuţii la şcoală. Nu e mult – cu cinci euro, ţii copilul o lună la învăţat. Şi copiii de acolo chiar îşi doresc să înveţe şi chiar sunt foarte inteligenţi. La ei, nu se poate să te plictiseşti. Nu cunosc verbul acesta, îşi găsesc tot timpul ceva de făcut”, mărturiseşte Emil. Soţia lui, împreună cu prietenele, ca să strângă bani pentru micuţi, a copt şi a făcut prăjituri. “Eu nu am fost în Kenya, dar imaginile de acolo m-au tulburat, nu este posibil ca tu, român, care ai tot ce trebuie pe masă, să te plângi veşnic şi ei, care nu mănâncă cu zile, să cânte sau să îi vezi luminoşi, în timp ce la noi ar boci de ar şti tot oraşul. Îţi dai seama că totul pleacă de la punctul de reper, cu cine fac comparaţie”, spune Flavia Şoancă. În timp ce mulţi copii din România nu ştiu cum să mai chiulească de la ore, pentru milioane de săraci din Kenya şcoala va rămâne doar un vis. Unul teribil de frumos şi de greu de atins. Aşa că, dacă doriţi să ajutaţi, puteţi “înfia” educaţia unui micuţ din Kenya. Cu doar 5 euro pe lună depuşi în conturile Asociaţiei “Tumaini”, puteţi deschide un drum mai bun în viaţa unui micuţ african, un puşti care ştie să zâmbească chiar dacă nu are nimic.