Maria, scriitoarea dintr-a X-a

Imediat ce a terminat clasa a opta, Maria Dimian a scris o carte. Ca să şi-o publice, şi-a vândut colecţia de câteva sute de postere cu Tokio Hotel şi o orgă mai mică. Acum, prima ei carte a ajuns la cea de-a treia ediţie, iar adolescenta va lansa sâmbătă cel de-al doilea volum al ei, “Doamna cu părul roşu”.

Deşi este foarte tânără, Maria Simona Dimian se pregăteşte să-şi lanseze deja cea de-a doua carte

Elevă în clasa a X-a F, profil de biochimie, Maria Simona Dimian este una dintre cele mai tinere scriitoare ale Hunedoarei. Prima ei carte, “Unele poveşti de dragoste nu mor niciodată”, a apărut odată cu debutul fetei ca boboc de liceu. Şi pentru că foarte mulţi dintre prietenii şi cunoscuţii Mariei au vrut să îl citească, volumul a ajuns deja la cea de-a treia ediţie.

“Prima oară am scos numai vreo 40 de exemplare, a doua oară 50 şi abia la a treia ediţie, cea de anul trecut, am tipărit 300 de volume. Ca să public cartea asta mi-am vândut colecţia de 300 de postere cu Tokio Hotel, că asta era trupa mea preferată şi strânsesem o mulţime, plus o orgă mai mică pe care o aveam. Posterele le-a cumpărat o fată din alt judeţ. I-am trimis şi ei o carte şi a spus că i-a plăcut. Şi au mai fost şi ceva bani din sponsorizări”, povesteşte Maria. N-a trecut prea mult timp şi adolescenta a înţeles că asta e singura soluţie pentru ca volumele ei să treacă de pe caietul cu notiţe în calculator şi apoi pe hârtie, sub forma unor cărţi. Aşa că s-a apucat să bată curajos din uşă-n uşă. Deşi aparent fragilă, un soi de silfidă modernă, amintind de candida Audrey Hepburn, Maria nu s-a sfiit să umble după sponsorizări, ca să-şi vadă proiectele devenind realitate. S-a interesat pe la cunoştinţe şi pe la colege care dintre firmele din Hunedoara mai oferiseră sponsorizări pe la balurile bobocilor, şi-a întins “antenele” ca un adevărat specialist în marketing şi a început “să-şi vândă” cartea încă netipărită celor care aveau resursele financiare necesare ca să o ajute.

Chimia literaturii

“Dacă m-a refuzat cineva? De foarte multe ori! Uneori se întâmpla să umblu ore în şir şi să nu obţin nicio sponsorizare”, recunoaşte cu naturaleţe Maria. “Ştiu că odată ce intru într-o firmă pentru a cere sprijin pentru cărţile mele în felul ăsta, se poate ca unii oameni să considere că eu… cerşesc, pur şi simplu. Însă nu e deloc aşa”. Bine, dar cum a suportat Maria cea fragilă şi delicată “înfrângerile” acestea? “Ce era să fac? Nu aveam de ales. Altfel nu aş fi putut să îmi public cărţile niciodată!”, spune Maria.

“După câteva ore de încercări nereuşite, mă duceam acasă şi mă gândeam că, dacă azi nu am reuşit nimic, mâine sigur o să obţin cel puţin o sponsorizare”, adaugă ea, serioasă. Ciudat la Maria este faptul că, pe lângă literatură, îi place chimia. Probabil doamna profesoară Albuţiu a făcut-o să o îndrăgească. Din felul cum vorbeşte despre ea, este clar că eleva dintr-a zecea o admiră. “Îmi place. Îmi place că ştie să explice. Ştie să explice şi e aşa… cum să zic… nu e neapărat foarte apropiată de noi, ci pur şi simplu te face să îţi placă materia asta”, mărturiseşte Maria. O altă profesoară pe care adolescenta o are la inimă e, desigur, doamna de română, doamna Cristina Părău. “Când a venit la noi, în clasa a noua, că noi am făcut română cu altcineva în gimnaziu, nici nu ştia că eu scrisesem o carte. Ne-a dat o compunere şi i-a plăcut foarte mult ce am scris eu. A lăudat-o. A lăudat-o foarte mult şi apoi m-a întrebat dacă m-a ajutat cineva s-o scriu. Atunci colegii i-au spus: «Maria a publicat deja prima ei carte!»”.

“Scriam, dar nu ştiam că scriu o carte”

Şi primul volum al Mariei, “Unele poveşti de dragoste nu mor niciodată”, a pornit tot de la o “compunere”. Apoi, scrierea respectivă s-a prelungit şi s-a tot prelungit, până a devenit un capitol. Iar în câteva luni a fost gata o carte. “Eu m-am apucat să scriu aşa… pentru mine. La început nu m-am gândit să o public. Doar în ultima lună în care am scris mi-a trecut prima oară prin minte gândul ăsta. Practic, scriam, dar nu ştiam că scriu o carte”. Şi… cât a scris primul ei volum părinţii ei nu au ştiut nimic. A făcut asta în joacă, înşirând cuvintele pe un caiet oarecare de română. Abia la al doilea volum familia Mariei a ştiut “cu ce pierde fata timpul”. “Mama a fost prima care a citit-o. Ea lucrează la bandă, la Draexlmaier, dar înainte a fost dactilografă. Îi place foarte mult să citească şi mi-a mai făcut recomandări, m-a mai ajutat să corectez pe ici, pe colo. Şi tata scria poezii când era tânăr, a jucat în ceva… trupă de teatru… Cred că şi de la el mi se trage…”, se amuză Maria.

Scarlett O’Hara şi Audrey Hepburn

Râde, pentru că, până la urmă, deşi pasionată de chimie şi de literatură, Maria Dimian zice că vrea să se facă actriţă. Şi mai crede că, odată ce ţi-ai pus un lucru în cap, imposibil să nu reuşeşti! E legea atracţiei, despre care Maria ştie sigur că funcţionează, aşa cum funcţionează gravitaţia şi alte legi ale lumii noastre fizice. “Mai demult m-am uitat la câteva secvenţe din filmul «Secretul Mariei» şi am văzut acolo o actriţă foarte frumoasă, pe Dana Crişan. Chiar din clipa aceea, eu am fost sigură că o să o cunosc în carne şi oase. I-am şi spus asta vecinei mele, prietena mamei, dar ea râdea. Însă nu demult s-a organizat o excursie la Bucureşti şi eu m-am dus special să mă întâlnesc cu Dana Crişan. Între timp ne cunoscusem prin intermediul Internetului, aşa că m-a primit chiar acasă la ea şi m-a încurajat să merg pe ideea asta cu teatrul, dacă asta îmi place”, îşi aminteşte adolescenta.

Personajul ei preferat este Scarlett O’Hara, din “Pe aripile vântului”, iar actriţa ei preferată (desigur, pe lângă Dana Crişan) este Stela Popescu. Maria spune că, dacă nu-i place ceva, atunci acel ceva este minciuna. Şi prefăcătoria. Şi nedreptatea. Şi nu-i place superficialitatea asta a tinerilor din ziua de azi. “Zilele trecut am făcut un filmuleţ cu prietena mea Moni. Am filmat ceva de genu’ «cum se comportă fetele din ziua de azi» şi vrem să adăugăm asta la un filmuleţ cu felul în care se comportau ele pe vremea lui Scarlett, să zicem. Noi am făcut pe actriţele pentru fetele din zilele noastre. Acum mai trebuie doar să-l montăm”, zâmbeşte cu subînţeles micuţa şi fragila autoare dintr-a zecea. De fapt, ironia ascuţită nu-i lipseşte. Nici în relaţiile cu colegii, nici în relaţia ei cu lumea cea mare. Zice că e norocoasă că are doi prieteni buni: pe Ligia şi pe Sami, colegii ei de bancă. Cu ei are ce vorbi şi merg mereu împreună la “chestii”: concerte, ieşiri la iarbă verde, în oraş…

Cât de mult timp poţi trăi singură?

Cât priveşte dragostea, Maria spune că nu şi-ar putea găsi propria împlinire decât alături de un băiat care ar fi ALTFEL. Diferit de ceilalţi, cu care să aibă ce vorbi, să nu rămână la nivelul stratului aceluia superficial, căci de superficial Mariei îi este, poate, cel mai frică. Dacă nu, mai bine singură! “Ştiţi că am cunoscut-o pe doamna Raisa Boiangiu la «Marşul cărţii», însă nu anul ăsta, ci acum doi ani. Şi am vorbit cu ea despre profunzime şi superficialitate. La un moment dat, mi-a spus că «adâncimea» sufletului unui om se poate măsura dacă observăm relaţia lui cu propria singurătate. “«Cât de bine te simţi atunci când eşti singură?», m-a întrebat. Iar eu i-am răspuns că mă simt bine. Foarte bine. «Ei, da, atunci eşti o persoană profundă!»”.

Despre a doua carte a Mariei, Eugen Evu, scriitorul hunedorean care face o scurtă prezentare al celui mai nou volum, spune că această “carte a adolescentei autoare reconfirmă semnele unui talent eruptiv, cu indubitabilă (înnăscută!) vervă analitică, pe un registru prozo-poematic, având darul de a cuceri, prin coparticipare afectivă, amintind jocul de măşti, umbre şi chipuri, ale teatrului. Unica nedumerire este preferinţa de a da nume străine personajelor sale, dar şi aceasta pare a fi motivată de autoare, din impactul terifiant al emoţionalului cu Internetul. Cartea se recomandă singură, iar repovestirea ei ar fi doar un exerciţiu sentenţios, aşa cum îl constatăm noi înşine, în această «nouă eră a psihologilor». O felicit şi îi doresc cale nouă, în hăţişul de cărări al literaturii generaţiei post-decembriste”.

Lansarea celui mai nou volum al Mariei, a cărui copertă a fost realizată de Constantin Găină, va avea loc sâmbătă, la ora 15:30, în “Cafe D’art” din Hunedoara. “La întâia carte nici nu am făcut lansare la prima ediţie, că n-am ştiut că se poate. În cele din urmă, m-a ajutat doamna profesoară Mihaela Sopincean. Dar acum o să fac şi lansarea, aşa cum se cuvine. Viaţa e prea scurtă ca să fii mediocru”.