Patru sute de motociclişti au răscolit în acest an pământul roşu în Ţinutul Pădurenilor. A fost o ediţie a recordurilor, cu cei mai mulţi participanţi înscrişi la un eveniment hard enduro, cu accidente în teren, dar şi privelişti spectaculoase oferite nu doar de locuri, ci şi de riderii care au făcut spectacol. Competiţia “Enduro Panorama” a ajuns la a cincea ediţie, iar pe lista de start s-au înscris iubitori ai sportului pe două roţi din toată Europa, plus Noua Zeelandă.
Dificultatea traseelor şi frumuseţea zonei atrag, de la un an la altul, tot mai mulţi concurenţi la Enduro – Panorama
E vineri, 10 mai, şi gonim către Ghelari, o comună care s-a obişnuit cu titulatura de “capitala riderilor” în luna mai. Depăşim câteva jeep-uri care trag remorci doldora de KTM şi alte specialităţi moto de teren. Suntem două “echipaje”: cântăm, aplaudăm, savurăm energizante ca să ne intrăm în ritm şi să stârnim adrenalina. Avem la dispoziţie mai puţin de un ceas ca să ne poziţionăm pe traseu. Zamfi, unul dintre organizatori, cu o huidumă de 4×4, primeşte sarcină să ne transporte în teren, dar după ce staff no 1, Paul Grecu – zis Ursu’ Grizzly, mă sfătuieşte din toţi plămânii: “Laura, să nu-i crezi pe ăştia, sus, pe carieră e cel mai tare, la săritură!”.
Îhî, mulţumesc, să meargă colegii acolo, la distracţie soft, eu prefer mocirla din vale şi într-acolo ne şi îndreptăm. Pe jos cu noi, pentru că magneţii au ajuns la Ghelari şi au furat drumul! În locul căii de acces, sunt acum doar muşuroaie imense şi gropi pe măsură. O luăm la trap şi Zamfi ştie că “CP-ul (check point – punct de control n.r.) e la 200 de metri”. Asta ar însemna că trebuie să dăm de un punct de control cu “Cafei” drept şef. Şi mergem, mergem cale de mai bine de un kilometru, în timp ce “călăuza” verifică disperată toate ungherele pădurii, doar – doar o vedea o vestă de controlor.
Nimic – în schimb, pe drumul prăfos ne taie calea o viperă. E doar prima dintr-un lung şir găsite la ediţia asta pe lângă traseu. Mă felicit pentru bocancii-şenilă, în timp ce colegul responsabil cu imaginea ţiuie de teamă şi aruncă cola către reptila care goneşte către iarbă. Ditai bărbatul declară sus şi tare că el nu se mai mişcă din soare şi îl felicit pentru excelentele cunoştinţe despre preferinţele viperelor. Două minute de poveşti despre viaţa şerpilor îl conving să meargă pe la umbră. Şi după vreun ceas de mers alert ajungem în CP, unde aşteptăm zeci de minute bune primul concurent – apare numărul cinci şi, din prima, aşteptarea merită. Riderul goneşte la vale şi se împrăştie spectaculos la câţiva metri de noi. Bravos!
La băi, la Ghelari
Riderii au blocat centrul satului Ghelari, înainte de start
Riderii trec forestierul şi se aruncă la stânga pe firul văii. Cauciucurile împrăştie jeturi de noroi, taie poteci în mocirla deasă, motoarele zbiară, noi aplaudăm – aici se vede perfect îndemânarea enduriştilor. Prima dată trec cei din A, fără mari probleme, dar pregătesc bine albia pentru cei mai puţin pregătiţi, înscrişi la clasa B: miroase a Techirghiol, nu se mai vede strop de apă curată, totul e un nămol gros şi negru, înnădit printre bolovani şi trunchiuri groase. E “prăjitura” perfectă pentru privitori, dar felul otrăvit pentru riderii care sosesc în şiruri, se aruncă gemând la oala cu noroi, din care ies sau ba. Noi suntem în culmea fericirii, deşi arătăm deja ca dracii. Stăm pe marginea bazinului cu nămol, aplaudăm şi urlăm: “La băi, băieţii!” Un nefericit cu echipament alb – care-i treaba cu albul la enduro?! – stă şi priveşte baia neagră din faţă şi îl simţi întrebându-se: “Ce… caut eu pe aici?” Şi găseşte şi răspunsul – ne uităm la el miraţi cum descalecă din şa şi graţios o ia cătinel pe margine.
“Asta nu se face!”, urlăm cu toţii de răsună pădurea. Omul, surd… aşa nici nu aude concurentul care vine tare din spate, plonjează la nămol şi ne face tuturor o scaldă pe cinste. Ce-o fi fost în sufletul “albului” numai el o şti. Noi ştim însă că ne-am zdrobit palmele aplaudând. Ei, da, bine, ăsta e enduro – aruncaţi-vă cu toţii! Puţini trec rapid, mulţi se opresc şi întreabă româneşte, pe engleză sau prin semne dacă e mare nămolul. Bineînţeles că nu e mare! Şi ne cred oamenii, înainte de a se trezi împlântaţi acolo până la coarnele KTM-ului. Ultimul care face plecăciuni la “zeul tinei” este Dani Oţil, avertizat de băieţii din CP că ziariştii îl aşteaptă: vine fain de tot, roata din faţă se împlântă în cocă şi el zboară peste ghidon, aterizează pe patru membre “la băi”, se ridică rapid şi se aruncă la motor. Scoate-l dacă poţi! Păi, nu prea poţi, din mâlul ăsta e greu să tragi şi piciorul, d-apoi motocicleta de peste 100 de kilograme. Se simte că e nervos, că a picat chiar în faţa colegilor de breaslă şi la întreabarea noastră sinceră: “Dani, te ajutăm ?”, ne refuză printre dinţi. Îl ajută însă “Bunicul”, o legendă enduro, acaparat acum de cei din staff-ul concursului.
“Neaţa” la enduro
Prologul de vineri le-a servit participanţilor doar o mică porţie de chin şi adrenalină, pe lângă ce aveau să le rezerve următoarele două zile de întrecere
Să nu credeţi că Dani e genul care cade în cap tot timpul, se vede cu ochiul liber cât de mult a învăţat de la prima ediţie: “Închipuiţi-vă că a intrat ultimul pe traseu, a venit cu avionul până la Timişoara, l-a aşteptat o maşină care l-a lăsat la Ghelari şi eu i-am ieşit în faţă cu echipamentul, să intre cât mai iute pe traseu. Nu-i e uşor”, explică Paul Grecu. Nu-i nimic, Dani a tras tare şi a recuperat timpii pierduţi în cele două zile de concurs şi a terminat între primii 50 în clasa experţilor. Vineri, la “Neaţa cu Răzvan şi Dani”, Oţil le-a spus tuturor ce-l aşteaptă: “Lasă, că explic eu oamenilor de ce m-am trezit la ora cinci, să-mi pun casca şi cizmele la pachet. Deva este una dintre cele mai grele curse din lume. Pentru noi e foarte important – oamenii sunt la ediţia a cincea şi, de fiecare dată, totul a ieşit absolut perfect, de la Ghelari pleacă una dintre cele mai frumoase curse. Ei încep sezonul de-adevăratelea şi vreau să-i salut pe cei de acolo, pentru că sunt cei mai buni. Clubul Haita este cel mai bine organizat club de enduro din România”. Şi tot Dani le-a spus oamenilor că: “Vremea va fi bună, temperaturile în creştere vineri şi sâmbătă, duminică se anunţă câţiva stropi de ploaie”. De fapt, meteorologii nu anunţau niciun fel de ploaie, care urma să vină doar luni, dar potopul a tăbărât duminică taman acolo unde se dădeau riderii, pe Valea Topliţei. Grindină juma de ceas, ploaie torenţială patru ore şi, cum prognoza arăta soare strălucitor, riderii şi organizatorii nu aveau la ei nici măcar o amărâtă de pelerină de ploaie. A fost măcel – luni, a doua zi după concurs, organizatorii încă scoteau motoare de pe traseu, abandonate şi sfărâmate. Nu le-a fost greu doar participanţilor, ci şi staff-ul a suferit accidentări – Orlando, unul dintre băieţii de la organizare, a trebuit operat după ce a alunecat, motorul a căzut pe el, şi-a fisurat genunchiul şi câteva coaste.
Zeci de accidente
“E de ştiut că numărul accidentelor şi al stricăciunilor este direct proporţional cu numărul participanţilor. Acum au fost foarte mulţi înscrişi, mulţi nu tocmai pregătiţi pentru acest traseu şi asta s-a văzut în toate cele trei zile. A mai dat şi ploaia duminică, ne-a pus pe toţi în cap, eu unul nu am mâncat niciodată atâta frig”, spune John, alias Ionuţ Adam, şef revizie tehnică la Enduro Panorama şi responsabil, duminică, de o “specială”. Cel mai grav accident a avut loc însă sâmbătă, în plin soare, în fosta carieră de marmură din Alun, pe traseul clasei B. Numărul 445, ucraineanul Vitali Shevchenko, cade spectaculos din traseu câţiva metri şi trage peste el motorul greu.
Prologul de vineri le-a servit participanţilor doar o mică porţie de chin şi adrenalină, pe lângă ce aveau să le rezerve următoarele două zile de întrecere
Din fericire, Salvamontul era acolo şi riderul a fost transportat urgent la spital cu piciorul rupt. Dar să începem cu începutul zilei: şeful de carieră este Ghiţă (de la Haţeg), pe numele de buletin Gheorghe Daniel Furcă. Face ordine cu copiii pădurenilor, care aruncă cu pietre către salvamontişti şi apoi îşi aşează oamenii peste tot în teren – e o specială grea, pentru ambele clase, aşa că trebuie oameni peste tot. El rămâne la poartă pe post de indicator – cei de la clasa A sunt îndreptaţi către un perete de marmură, cei de la B primesc o porţie de urcare în pantă printre bolovani de marmură şi praf roşu, de mai mare dragul. “Ţăcănel!”, urlă Ghiţă către un nevinovat care pare că nu pricepe importanţa momentului.
“Ţăcănel, aici e treabă serioasă, vezi numărul, îl scrii, bifezi pe hârtie, la ăl’ de abandonează îi faci nenumărate găuri în card. Înţeles?” În spatele lor, doi motorişti de stradă veniţi să ajute în teren fac atmosferă cu un ciocan şi-un topor. “Dai găuri în plasticul ăla”, zbiară iar Ghiţă. Un membru al staff-ului ne lămureşte: “Cred că o băut după Grecu de urlă aşa”. Dar nu, omul se pregăteşte de teamă: “Când începe să mă doară inima, ştiu că se apropie Grecu. Să vezi ce zbiară pe mine! Sigur nu-i nimic bine…”. Ultimele pregătiri: “Mă, Căluţ, ia banda aia din spate şi hai cu mine… Haaai, cu mine, măăă, de ce nu răspunzi?! Aaaa, scuză-mă că te-am trezit”, se burzuleşte Ghiţă la un tânăr care se ridică alene din umbra unui 4×4. În nici jumătate de ceas, oamenii sunt pe poziţii şi cu toţii aşteptăm enduriştii. Povestesc cu Lixiana, alintată “Lixi” de cei din staff: este avocat la Hunedoara, îndrăgostită de motoare şi, după ce l-a cunoscut pe “Pictoru’”, a renunţat la Yamaha R6 pentru o viespe KTM. Cu Paul Harpa, enduristul de top al Haitei, a învăţat “să se dea” pe teren şi merge strună, deşi are doar un an de antrenament, mai puţin cele două luni de pauză din cauza unei mâini rupte, tot pe motiv de enduro.
“Vine rider!”
Cum povestim noi mai bine, îmi întrerupe documentarea un urlet: “Vine rider!” Bineînţeles, strigă Ghiţă şi toţi sar în picioare şi fug ca potârnichile la posturi. Cameramanii şi fotografii la aparate, staff-ul se echipează cu tricouri roşii şi veste fosforescente, publicul trece pe margine, împins de pe traseu. Într-un nor de colb, primul de la A vine mâncând pământul, vede palma întinsă de staff şi îşi aruncă motorul pe peretele de marmură. În public, o doamnă îşi roade unghiile, un pădurean bătrân îşi trânteşte un pumn peste pălăria verde, iar restul aplaudă. Experţii trec de specială destul de repede, puţini cad spectaculos, spre vârful dealul, şi trec. Ghiţă ciuleşte urechile: “Se aude tare una în patru timpi, sigur îi Frăţilă”. E vorba de Paul Frăţilă, de la Sibiu, un endurist plăcut de toţi – numai că nu-l aşteaptă cu flori! Ar fi vrut să-i dea un energizant, dar ia de unde nu-s fetele de la RBL! Toată lumea suferă că nu-şi ia porţia de taurină, care anul ăsta se dă la start.
Unele imagini de la Enduro Panorama seamănă cu cele de la rally-raid-ul Paris – Dakar
După ce trec primii rideri, lucrurile se complică – enduriştii urcă tot mai greu, căzăturile sunt tot mai multe şi până şi Lixi fuge, “la etaj”, pe coama marmurei, să dea o mână de ajutor. Pictorul apare şi el şi, spre nemulţumirea celor “de la parter”, mai întinde o bandă pe traseu. Pe zidul de marmură, stă scris mare “Haita by Pictoru”, pentru că Paul Grecu are o vorbă: “Dacă Pictorul face proba, nu au decât s-o facă şi alţii!”. Şi apare şi Ursu Grizzly, care pare mulţumit de organizarea din carieră, dar strigă din când în când la fiul său, Sergiu, care goneşte nebuneşte dintr-un CP în altul cu un ATV. Are 12 ani, se dă cu motorul de la patru ani şi zice că “terenul meu de joacă e pădurea”, în timp ce fratele lui mai mic, de doar patru ani, tânjeşte şi el să urce în şa. Cine îi cunoaşte, ştie: familia Grecu e specială: “numai mama nu se dă pe motor”. După ce trec câteva zeci de participanţi, speciala de la B devine periculoasă, rar mai reuşesc să o treacă din prima enduriştii, cei mai mulţi cad din şei, motoarele le sar înainte sau peste, câţiva se accidentează, alţii se înghesuie după vorba: “grămada cere vârf”. E o nebunie totală şi organizatorii nu mai ştiu de care motoare să tragă şi pe cine să ajute. Ghiţă iese din înghesuială lovit la picior şi cu papucii rupţi de cauciucul nervos al unui KTM. În toată hărmălaia, Grecu şi Bunicul fac probele ca să le arate unora că nu e mare lucru.
Povestea merge înainte
Bunicul, adică Michel Dumoulin, are o experienţă de vreo 40 de ani în hard enduro, se dă în România de mai bine de 10 ani şi poate oricând să dea lecţii celor mai tineri, ceea ce şi face. Mai la vale, în punctul de alimentare, “Naşul” şi Vanesa pregătesc apa pentru rideri şi “papa” pentru motoarele în patru şi doi timpi. În timp ce Sergiu ia la rând cu ATV-ul toate bălţile, pietrele şi apele din zonă, Grecu porunceşte: “La 15:30 închidem punctul, nu mai trece nimeni, luăm benzile, întârziaţii merg peste deal la pensiune!”. Ştie de ce: nu a fost an ca Pictoru să nu scotocească noaptea pădurile în căutarea sufletelor pierdute pe traseu. Acum au destui accidentaţi ca să le mai trebuiască o bătaie de cap în plus: şi cu toată grija, a fost o ediţie grea, pentru că numărul mare de participanţi a scos sufletul din organizatori şi ajutoarele lor: “Au venit destul de puţini pregătiţi pentru traseul care a fost greu, cei de la B au cam rămas prin păduri, mai ales duminică, după ploaie. Toţi sunt înnebuniţi după zona asta, până şi cei răniţi sunt încântaţi. Ăştia care vin la noi sunt toţi duşi cu capul – le place la greu, se bagă la aventură, pleacă din spital. Ăsta-i enduro”, zice Paul Grecu. E un sport pentru cei care vor să ajungă în jumătate de ceas în locuri către care mergi ore întregi cu piciorul, iar concursurile cer o mulţime de calităţi pentru rideri, spune Pictoru: “La enduro, mergem pe traseu necunoscut, după bandă, e îndemânare, experienţă şi orientare.
Te duci pe bandă, după semne, dacă eşti prea grăbit şi agitat, ai pierdut marcajul, pierzi din cursă, din timp. Concurenţii nu au voie să intre înainte pe traseu, nu ştie nimeni ce urmează – după o curbă poţi avea lemne, râuri, o cascadă sau gropi. Tot timpul trebuie să fii pregătit”. Financiar, Enduro Panorama e mană cerească pentru zonă – cum anul acesta cererea de cazare a depăşit posibilităţile zonei, pădurenii au găzduit endurişti, povesteşte Andu: “Străinii vin şi cu o săptămână înainte, îmbină utilul cu plăcutul, vin cu familiile, cu caravane, îşi fac aici concediul, lor le place să trăiască în natură, merg la punctele turistice, te întreabă de atracţiile zonei, le place mâncarea”. Oricând, pe traseu poţi vedea rideri care poposesc şi admiră încântaţi priveliştea. Până la urmă, Enduro Panorama este evenimentul care aduce în judeţ cei mai mulţi turişti. Şi va mai aduce oameni de peste mări şi ţări, ca într-o poveste frumoasă.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.