Editorial: Nu daţi nestematele la porci!

Hunedoara, ca şi România, ţărişoara aceea căreia-i spunem “a noastră”, are viitor. De asta sunt sigură şi pot da exemple reale oricând, căci am avut bucuria ca în ultimele săptămâni să cunosc o mulţime de tineri profesionişti, de mare capacitate şi cu o ţinută morală de înaltă clasă. Discuţiile cu aceşti “copii” de 20-25 de ani m-au uimit şi m-au făcut să înţeleg ce “comoară” avem în propria ogradă, chiar dacă ne chinuim cu disperare să o-ngropăm în “curtea din spate”, printre buruieni, undeva lângă cocina râmătoarelor.

Tineri bine pregătiţi pentru profesii în care excelează, care nu joacă “Solitaire” în timpul programului şi nici nu “dispar” cu orele de la serviciu pentru întâlniri amoroase promiscue, după care-şi încasează, satisfăcuţi, salariul lunar. Tineri care ştiu exact ce au de făcut în meseria pe care şi-au ales-o şi care ne fac cinste oriunde s-ar duce. Pentru că, din păcate, se duc. Liceeni talentaţi, majoritatea specialişti în informatică, dar şi în chimie, fizică sau biologie, care de-abia aşteaptă să termine clasa a XII-a pentru a pleca la universităţi de peste hotare şi pentru a rămâne acolo. Ca specialişti IT, experţi în genetică, fizicieni sau medici, toţi aceştia…, este clar, nu ar avea niciun viitor dacă ar rămâne în Hunedoara.

Până la un punct, migraţia “creierelor” din orăşelele de provincie spre marile oraşe este un lucru normal. Din păcate, în ceea ce-i priveşte pe profesioniştii care lucrează în cercetare şi inovaţie, aceştia nu ar avea mare lucru de făcut nici în centrele universitare din România.

Mă uit, aşadar, la elevi de gimnaziu şi liceu, coordonaţi de dascăli inimoşi (profesorul de informatică şi fizică Mircea Nistor este, fără îndoială, reperul numărul unu al Hunedoarei), cum construiesc roboţei pentru cele mai diferite utilizări, perne de aer, chitare electrice, ba, mai nou, chiar dispozitive care ar putea reda mobilitatea persoanelor imobilizate la pat şi nu-mi vine să cred! Mă uit la copii care vorbesc cursiv cel puţin două, dacă nu cumva trei sau patru limbi străine, îl văd pe Cosmin Vraciu, elevul de la Colegiul “Decebal”, care a intrat în elita tinerilor filosofi ai lumii şi… mi se scurg ochii după ei. Pentru că majoritatea acestor tineri de excepţie, cărora li se alătură sute şi sute de alţi tineri talentaţi şi ambiţioşi, copii care sunt gata să-şi pună tot entuziasmul nebunesc al tinereţii în slujba unei cauze nobile (fie ajutorarea semenilor prin proiecte inovatoare, fie voluntariat la munca cea mai “de jos”), nu doresc decât să iasă, să plece din “curtea din spate”, unde unii dintre noi, adulţii, i-am îngropat cu premeditare.

De curând am avut şi ocazia să vorbesc cu români plecaţi în Vest de ani buni. Oameni care au ajuns în poziţii de top în corporaţii internaţionale, familii care şi-ar permite lunar (dac-ar avea timp!) câte un concediu în Bali sau Bora-Bora. Şi cărora, atunci când le vorbeşti despre curticica amărâtă din care-au plecat, li se umplu ochii de lacrimi. “Regret că România nu mi-a dat şansa să fac ceva pentru ea”, îmi spunea deunăzi un hunedorean care a plecat din ţară de nevoie şi care lucrează de aproape două decenii pentru IBM. Pentru el banii sunt un fleac. Un apendice la viaţa lui, de la care poate cere orice. Aproape orice. Mai puţin anii lui tineri, munciţi din greu printre străini, pentru a ajunge la ţelurile visate şi pentru a consolida economia unui stat care a ştiut să-i respecte valoarea şi să i-o răsplătească.

Până acum autorităţile au promis în nenumărate rânduri eliminarea birocraţiei şi introducerea de măsuri care să vină în sprijinul investitorilor, mai ales a celor tineri. Însă ritmul în care aceştia fug, de-a dreptul, de oraşul şi de ţara lor dovedeşte că demersurile făcute, câte or fi fost ele, sunt foarte departe de a se putea numi eficiente. Într-un fel, nu pot să nu mă întreb dacă cei care “croiesc” legile în ţara asta, ca şi cei care le aplică, îi merită pe aceşti tineri de certă calitate, care nu visează decât să scape din sistemul creat… special pentru ei. “Nu daţi nestematele la porci”, spunea un îndemn din vechea înţelepciune a popoarelor. Şi iar mă întorc la gândul că Hunedoara, ca şi România, ţărişoara aceea căreia-i spunem “a noastră”, are viitor.

Dar are şi o mare problemă: ce facem cu el?