O nouă specie de dinozaur descoperită în Ţara Haţegului, o specie care dă peste cap teoria că în zonă ar fi trăit doar dinozaurilor pitici. Anunţul a venit recent la “Noaptea Muzeelor”, deşi piesa a fost găsită în vara anului 2011. Amănuntele despre specie sunt încă ţinute la mare secret de specialişti, dar s-au oferit totuşi câteva date: “Micuţul” atingea o lungime de 20 de metri, cântărea mai bine de 15 tone şi face parte din grupul sauropozilor, consideraţi cei mai mari dinozauri care au străbătut pământul.
Omoplatul de dinozaur – gigant a fost expus doar pentru câteva ore la Haţeg, urmând să aflăm amănunte despre el abia peste câteva săptămâni
Pentru prima dată, muzeografii de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane (MCDR) au expus piesa găsită lângă Haţeg, doar câteva ore, cu prilejul “Nopţii Muzeelor”. Într-o vitrină, vizitatorii au putut admira omoplatul unui dinozaur uriaş, o relicvă găsită în Ţara Haţegului în condiţiile în care până acum se credea că aici au trăit doar dinozauri pitici: “Am expus o piesă unică în domeniul paleontologiei şi anume un omoplat care aparţine unei noi specii de dinozaur descoperit în Ţara Haţegului în vara anului 2011. Ea a fost descoperită de geologul Mihai Dumbravă împreună cu un colectiv de la Universitatea din Cluj Napoca. Luna viitoare urmează ca piesa să fie publicată într-o revistă de specialitate şi atunci vom şti mai multe şi vom putea dezvălui şi numele pe care îl are acest dinozaur”, spune Marcela Balazs, cercetător ştiinţific la MCDR DEVA.
Specialiştii refuză să dea prea multe amănunte despre vechiul locuitor al Ţării Haţegului. Se crede că este vorba de un sauropod, dar rezultatele preliminare arată că omoplatul aparţine celui mai mare dinozaur descoperit până acum în Cretacicul European. “Deocamdată ceea ce este foarte important şi vă putem spune este că, în urma măsurătorilor efectuate asupra omoplatului, paleontologii au ajuns la concluzia că animalul respectiv ajungea la lungimea de 20 de metri şi cântărea între 15 şi 20 de tone. Putem trage de altfel şi o altă concluzie, că, încet-încet, mitul dinozaurilor pitici se destramă, datorită şi acestei piese unice”, adaugă cercetătorul devean. Se crede că acest dinozaur “a trăit la sfârşitul erei Mezozoice în perioada cretacică, într-o vârstă geologică denumită Maastrichtian, pe Insula Haţeg, ale cărei rămăşite pot fi văzute azi ca depozite de argile roşii pretutindeni în zona Ţării Haţegului”, scrie în prezentarea piesei.
Găsită în drum
Piesa găsită de tânărul Mihai Dumbravă reprezintă scapula, adică omoplatul unui dinozaur: “Datorită modului în care s-a îngropat şi fosilizat, acest specimen nu a fost păstrat în întregime, lipsind mai mult de jumătate din fosilă”. Povestea găsirii acestui os este la fel de frumoasă: “Ani de zile, cercetătorii care mergeau să studieze la Tuşlea au trecut peste acest omoplat care părea un simplu muşuroi. Apoi, Mihai a fost cel care şi-a dat seama că acolo este ceva. L-au scos şi abia aşteptăm să vedem rezultatele cercetărilor”, spune dr. Cristian Ciobanu, de la Geoparcul Dinozaurilor Haţeg.
Locul a devenit vestit în lume datorită descoperirii în zonă a mai multor specii de dinozauri pitici, unici în lume, de cuiburi de ouă şi embrioni de dinozauri, ale unor mamifere contemporane dinozaurilor şi a unei reptile zburătoare – Hatzegopteryx, din grupul pterosaurilor, un grup de reptile zburătoare, cu aripi membranoase, asemenea liliecilor. Aceştia trăiau cam în aceaşi perioadă cu dinozaurii şi au dispărut la fel ca ei la sfârşitul perioadei cretacice. Craniul pterozaurului din Haţeg avea aproape 3 m, o lungime neobişnuită chiar pentru cele mai mari animale terestre. Cu aripile deschise, specia atingea 12 metri, mărime care îl face cel mai mare zburător care a trăit pe pământ.
“Asta se întâmpla în urmă cu 65 de milioane de ani, este vorba de perioada de după jurasic, numită cretacic, din care provin dinozaurii noştri, o perioadă mai apropiată nouă, dacă ar fi să numim altfel zona i-am putea spune “Cretacic Parc” Pe acele vremuri, Ţara Haţegului era o insulă tropicală unde trăiau dinozauri. Şi mai avea ceva insula asta – vulcani! Pentru că scoarţa pământului era foarte subţire şi imediat era ruptă de lavă, ieşea lava şi ţâşneau vulcani”, explică geologul Cristian Ciobanu. Fauna cretacică a Transilvaniei este una dintre ultimele faune cu dinozauri din întreaga lume.
“Cretacic Parc” de Haţeg
Potrivit geologilor, odinioară, Haţegul era o insulă tropicală populată cu dinozauri şi cu vegetaţie luxuriantă. “Se presupune că aici trăiau dinozauri pitici pentru că în decurs de milioane de ani şi-au redus dimensiunile ca să poată supravieţuit pe o insulă unde hrana era limitată. Talia mică a dinozaurilor haţegani este explicată prin fenomenul de nanism insular, ceea ce înseamnă reducerea dimensiunilor la animalele care trăiesc timp îndelungat în zone insulare, izolate, cu resurse de hrană puţine”, spune geologul de la Geoparcul declarat în 2004 arie protejată de interes naţional.
Şi tot el completează informaţiile: “Cel mai feroce prădător de aici avea dimensiunile unui curcan, iar cel mai mare publicat până acum avea vreo şase metri, Magyarosaurus Dacus. Tiranozaorul Rex din alte părţi, la noi nu există, în insulă trăia un velociraptor mic, cu lăbuţe scurte şi picioare puternice, cu coada mare în care avea forţă şi o folosea pentru a menţine direcţia. Este botezat «elopteryx nopcsai» şi era un carnivor de vreo 20 de kilograme. Ei vânau în haită ca să îşi poată doborî prada. De exemplu, Magyarosaurus Dacus avea gâtul şi coada lungă, semăna cu cei pe care îi vedem in filme că mâncau direct din copaci, numai că aici aveau doar vreo patru metri”. Altă specie este Zalmoxes (Rhabdodon) robustus, un dinozaur ierbivor, biped din grupul iguanodonţilor, un component reprezentativ pentru paleocomunitatea din Bazinul Haţeg. Fragmente de asemenea schelete se întâlnesc atât în cadrul Bazinului Haţeg, dar şi în alte zone ale Transilvaniei. Chiar dacă era mic, scheletul era surprinzător de masiv şi greoi, fapt care i-a adus numele de “robustus”. Cercetătorii spun că particuparităţile zonei au dus la păstrarea a cuiburi întregi de ouă de dinozauri, fapt extrem de important pentru paleontologi.
Flori de… gheaţă
Însă dinozaurii nu sunt singurul motiv pentru care zona este importantă pentru cercetători. Puţini ştiu spre exemplu că Ţara Haţegului este zona cu cei mai mulţi fluri de zi din România, identificându-se aici circa 400 de specii: “în condiţiile în care în toată Anglia mai există vreo sută de specii. E bine de ştiut că, din vremurile de demult, nu ne-au rămas doar dinozaurii, ei sunt doar cei mai vechi. Printre relicve avem şi narcisele care au făcut celebre fânaţele din Sălaşu de Sus, narcise care provin din perioada glaciară, deci sunt mai tinere decât dinozaurii, au vreo 12 mii de ani. Mai avem şi alte plante, unele din ele sunt plantatele carnivore din Mlaştina Peşteana, care au rămas în aceleaşi condiţii. Acum noi trebuie să le mai şi păstrăm nu trebuie să le rupem pe toate mai ales cu ocazia Festivalului Narciselor”, ne îndeamnă geologul Geoparcului.
De fapt, în Ţara Haţegului, abundenţa locurilor cu semnificaţie deosebită din punct de vedere cultural, naturalist sau istoric, face din zona una inedită, “nemaiîntâlnită” unde, pe un teritoriu de o mie de kilometri pătraţi se regăsesc 60 de locuri de interes pentru cercetători şi turişti. Relieful zonei a îngăduit păstrarea la poalele Retezatului a unor specii vechi precum narcisele: “Este vorba despre un efect de frigider, pentru că izvoarele, apele reci de subteran din Retezat, vin pe sub pământ, printre bolovanii de granit şi, fiind foarte reci, răcesc solul dintre interior spre exterior, spre suprafaţă. De aceea, narcisele noastre se simt ca pe vremea glaciaţiunii şi de aceea aici s-a păstrat aici o zonă relictă. Este o poveste a pământului”, explică geologul. Numai că narcisele devin în luna mai “vedetele” festivalului de la Sălaşu de Sus, eveniment când turiştii ajunşi în zonă devalizează practic frumuseţea sălbatecă a fânaţelor.
Şcoala de biodiversitate
Şi nu doar turiştii, ci şi obiceiurile localnicelor afectează negativ poienele: “Bulbii narciselor sunt afectaţi de incendierea păşunilor, dar nu le prinde deloc bine nici faptul că le rupem floarea şi, în condiţiile actuale, o să vedem tot mai puţine asemenea flori”, atrag atenţia cei de la Geoparc. Împreună cu Asociaţia Peregrinus şi şcolile din zonă, au lansat un proiect numit “Şcola de Biodiversitate” în cadrul căruia o sută de copii vor afla detalii legate de speciile din zonă şi motivele pentru care ar trebui protejate. Prima “lecţie vie” a avut loc deja chiar în Poiana Narciselor: “Copii, voi trăiţi aici într-un tărâm de poveste, ar trebui să protejaţi tot ceea ce este bine şi să luptaţi cu exponenţii răului, să explicaţi părinţilor şi turiştilor că sunt lucruri şi gesturi care nu ar trebui să existe în această poveste”, spune Adina Popa, coordonatorul proiectului.
Proiectul îşi propune şi să formeze ghizi juniori în zonă. La reuşita lecţiei au contribuit, în mare parte, răpitoarele membrilor din Asociaţia pentru Şoimărit şi Protecţia Păsărilor de Pradă Peregrinus. “Avem în asociaţie câteva zeci de membri, dar avem mult mai mulţi membrii simpatizanţi din toată ţara, merg lucrurile încet, oamenii se strâng mai greu, dar, datorită frumuseţii acestui sport, lucrurile încep să se mişte în sensul bun al cuvântului”, crede Dorin Cărăbeţ, preşedintele asociaţiei înfiinţată în 2009 pentru a reînvia în ţară arta şoimăritului, arta de a vâna cu o pasăre de pradă.
Această “îndeletnicire” a apărut în urmă cu 4.500 de ani, în Evul Mediu a devenit un privilegiu al nobililor şi regilor, dar apoi s-a dezvoltat şi printre alte clase sociale. Este un “sport” în mare vogă în Europa, mai puţin în România care are o tradiţie documentată de 800 de ani de şoimărit, tradiţie pe care membrii “Peregrinus” încearcă să o reînvie.
Zbor deasupra narciselor
Aşa că, pentru câteva mmomente frumoase, acvilele Retezatului au plutit alături de păsările de pradă ale şoimarilor, o lecţie în natură pentru copiii din satele de la poalele Muntelui Retezat, o lecţie pe care nu o vor uita prea curând. Primul a venit în faţa copiilor Paul Lăpădat, un şoimar din Timişoara şi poartă pe mâna înmănuşată în piele trainică o răpitoare: “Este o femelă de şoim sudic, pe care o am din Spania, de 8 luni, de la un prieten. Pasărea are doi ani şi ne înţelegem rezonabil. Mă cam ciupeşte”. Paul explică micuţilor din Sălaşu de Sus că a dresat singur şoimul şi fasce în ţaţa lor câteva demonstraţii: chemări la pumn şi la momeală.
Paul dă drumul păsării care zboară şi se aşează pe crengile unui copac din apropie, dar se întoarce pe mâna şoimarului, după ce acesta fluieră scurt. Demonstraţiile, graţia zborului şi aterizarea la punct fix stârnesc aclamaţii din partea celor prezenţi. După câteva minute, în faţa “scenei” apare un alt şoimar cu un şorecar comun pe braţ, un exemplar deosebit de vocal. Ionuţ Cernău îl creşte de mic, aşa că înaripata s-a învăţat să-şi asculte profesorul, ba chiar să stea pe mâna necunoscuţilor, mai ales dacă aceştia îi oferă generos bucăţele de carne pe care pasărea le rupe şi le înghite cu poftă. Ionuţ vine de la Alba Iulia cu şorecarul mascul de un an.
“Este o specie foarte întâlnită la noi în ţară, puteţi vedea asemenea exemplare pe câmpii sau la deal, planând pe curenţii de aer”. Şi tot Ionuţ îi învaţă pe copiii care se înghesuie cu zecile în jurul lui cum se cheamă răpitorul la pumn: “Ţii mâna deasupra capului şi baţi cu degetul în mănuşă, acum fluieri tare ca să chemi pasărea”. Exerciţiu reuşit aşa că şorecarul îşi primeşte recompensa, tot din mâna copiilor. Scopul este clar: fără oameni precum şoimari, multe păsări de pradă ar avea o soartă cruntă. Până şi Ionuţ şi-a salvat şorecarul pe când era doar un puiuţ fară apărare, după ce nişte oameni au stricat cuibul păsărilor. Acum menirea şorecarului este aceea de a ajuta la salvarea altor exemplare: încântaţi de lecţiile vii, micuţii din Sântămărie Orlea şi Sălaşu de Sus învaţă mai uşor de ce asemenea păsări trebuie ocrotite.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.