Scrisoare pentru Moş Crăciun

“Dragă Moş Crăciun, te rog, să îmi aduci Baby Born cu oliţă, dacă nu, un set de carioci şi o carte. Cu drag, Georgiana” Aşa i-a scris moşului o fetiţă care de-abia a învăţat să scrie. Supravieţuieşte, împreună cu mama şi sora ei, din 400 de lei pe lună, o brumă de bani pe care femeia nu ştie cum s-o mai împartă. Şi asemenea lor sunt o mulţime de cazuri în judeţ – priviţi atent în jur: poate fi chiar o rudă ori un vecin. Poate fi chiar părintele de a cărui bătrâneţe şi singurătate aţi uitat…

Două fetiţe din satul Bârcea Mare şi-au scris deja dorinţele către moşul: o păpuşă văzută în reclamele la televizor. Nu îşi fac iluzii prea mari, aşa că i-au oferit Moşului şi alternativa ieftină: carioci şi o cărticică. Micuţele sunt sărace şi mama lor nu are cu ce să le cumpere jucării. De-abia le poate asigura mâncarea, nici vorbă de bani pentru păpuşi. Georgiana are 7 ani şi sora ei, Minodora, de-abia 3 anişori. Au câteva jucării rămase de pe vremea când o duceau mai bine. Atunci trăia tatăl lor şi lumea era mult mai frumoasă.

Ion Deftea a murit la 26 de ani- inima i-a cedat după ce a muncit ca un sclav la fermele din sudul Italiei. Soţii Defta au plecat la mijlocul lunii martie în sudul Italiei, în comuna Ginosa. Au renunţat la serviciile din ţară, unde lucrau la un gater de lemne, pentru că nu se mai descurcau cu banii şi voiau mai mult pentru cele două fetiţe mici. De când au ajuns în sudul Italiei, au lucrat la o mulţime de fermieri, ba la plantat de zarzavaturi, ba la portocale sau la îngrijit viţa de vie. Câte o zi întreagă pentru doar 30 de euro. Începeau cel târziu la ora şapte dimineaţa şi terminau lucrul la opt seara. Fără niciun fel de pauză. Nu aveau voie nici să mănânce, nici măcar să bea apă, deşi afară erau 45 de grade.

După nici două luni de muncă grea, în condiţii îngrozitoare, într-o seară, când s-au întors de la lucru, tânărului i s-a făcut rău. Cu toată străduinţa celor trei echipaje medicale italiene, tatăl fetiţelor s-a stins. Disperată, soţia sa, Lidia, a cerut ajutor rudelor pentru a reuşi să-l aducă în sicriu şi să-l înmormânteze în ţară. Cu o grămadă de datorii pe cap, tânăra a rămas singură să îngrijească de micuţe: “Sperăm să ne ajute Dumnezeu, să trecem peste asta, să mergem înainte. Ne descurcăm foarte greu, poate ele şi-ar dori mai multe, dar, din posibilităţile pe care le am, mă străduiesc să acopăr şi lipsa tatălui. E foarte greu”. Cu bunăvoinţa bunicilor, fetele locuiesc cu mama lor la parterul unui bloc din Bârcea Mare. Toţi vecinii le cunosc povestea, dar sunt prea puţini cei care îşi permit să le ajute pe cele trei.

În aşteptarea moşului

De o lună, fetiţele primesc pensie de urmaş. În total, le intră în casă puţin peste 400 de lei. Lidia face eforturi imense ca să le pună mâncare pe masă şi să reuşească să-i cumpere Georgianei strictul necesar ca să o trimită la şcoală. De-abia a învăţat literele, dar fetiţa visează să devină medic şi are la şcoală cele mai bune note: “Cum merge? Ce note iei? Am numai 10! Şi, îţi place la şcoală? Da!”. După ultima temă la caligrafie, învăţătoarea fetei a scris cu cerneală roşie calificativul “Foarte bine” şi în paranteză “Cu felicitări”. Sub caietul de şcoală al fetei, pe o coală cu liniuţe, Georgiana i-a scris moşului, aşa cum a ştiut ea, după câteva luni de şcoală. Cuvintele sunt emoţionante. Dacă micuţa de trei ani e mai vioaie, Georgiana s-a schimbat mult de la moartea tatălui ei – comunică puţin, plânge, este retrasă. Ar avea nevoie de sfatul şi consilierea unui psiholog, însă mama ei nu a avut bani decât pentru prima şedinţă.
La şcoală şi la grădiniţă, în mijlocul copiilor, fetiţele mai uită de necazuri.

Acasă, însă, dau de aceeaşi sărăcie. Şi tată nu mai au ca să le ajute: “Fetele plâng mereu, când am posibilitatea le mai duc la cimitir, au poza cu el acasă, la care se uită tot timpul, dar mai mult de atât nu pot să fac. Acasă simt mai mult că tati nu mai este. Chiar ieri îmi zicea fata mai mică: “Mami, unde-i tati, că nu mai pot de dorul lui. Când poate să vină acasă?”, şopteşte tânăra, strângând puternic în braţe trupul micuţ al mezinei. “Şi ce le spui?”. Lidia ridică ochii plini de lacrimi: “Le spun că o să vină tati, rugaţi-vă că o să vină la voi în vis şi ele îmi povestesc dimineaţa: “Mami, l-am visat pe tati!” Cea mai mare, zilele trecute, s-a trezit plângând că l-a visat pe tati şi că s-a pierdut de el şi tot plângea. Şi asta mică visa că i-a adus tati Baby Born şi bicicletă cu trei roţi”.

Se caută Moş Crăciun

Sub caietele de şcoală, un desen al Georgianei te înfioară – pe coala albă, fata a desenat o biserică şi, lângă, două fetiţe cu corpuri în formă de… cruce. “Îs eu şi aia mică la cimitir, la tati”, murmură fata, plecând ochişorii. Ca să primească jucăriile mult visate, fetiţele îşi îndreaptă speranţele spre Moş Crăciun. Ştiu că mami nu are de unde să le cumpere păpuşi sau nişte amărâte de carioci: “Vrei să-ţi aducă moşul jucării? Da! Mami are cu ce să-ţi cumpere? Nu, nu are… Cum vă descurcaţi? Greu”, şopteşte fetiţa ruşinată, de parcă ea ar fi vinovată că se zbat în aşa o sărăcie.

Impresionate de drama micuţelor, le mai ajută rudele sau cei care au auzit de situaţia grea a familiei: “Se mai găseşte câte un om şi ne ajută, fostul nostru patron ne mai ajută cu lemne, ne dă câte un căruţ de lemne în fiecare zi, ca să am să le fac foc la fete. De-abia le aduc, că nici căruţ nu am. Cum să ne fie… ne-or mai ajutat cei care-s cu inima bună şi ştiu de noi. Ne-ajută aşa, când şi când”. Lidia are numai patru clase, dar niciun geniu al matematicii nu ar reuşi să împartă atâta sărăcie la doi copii: “Mai mergem la Deva, fetele văd şi cer, au văzut într-un magazin la piaţă un Baby Born, au văzut cât costă şi de atunci zic că sunt bune şi câteva carioci”. Cum mama lor de-abia reuşeşte să plătească cheltuielile curente şi să le pună pe masă ceva de mâncare, fetiţele şi-au pus toată nădejdea în Moş Crăciun. I-au scris şi îl aşteaptă de pe acum cu gândul la jucăriile pe care s-ar putea să nu le aibă niciodată. Mezina nu ştie să scrie, dar ştie cu ce şi-ar dori să se joace: “O păpuşă, un căluţ, şi atâta!”.

Moş Crăciun, cu vorba bună

Adevărate drame se petrec zilnic sub ochii noştri şi trecem de multe ori nepăsători pe lângă cei necăjiţi. Mulţi dintre ei sunt bătrâni şi bolnavi, fără sprijin şi uitaţi de familie. Se luptă singuri cu bolile şi necazurile vârstei. Le-ar fi mai uşor dacă sistemul de asistenţă socială ar funcţiona mai bine. Arcadie Ardelean are 90 de ani şi locuieşte singur într-un apartament din Deva. Este veteran de război, a muncit în minerit ani de zile şi are un copil care trăieşte cu familia în alt judeţ. Acum, când are cel mai mult nevoie de cineva apropiat, e singur. E suferind, dar cel mai mult îl doare… singurătatea: “Nu mă ajută nime, am un copil, dar nu vine pe la mine. El nu vrea decât să mor”. Disperat, bătrânul a cerut ajutor: un echipaj SMURD i-a acordat primul ajutor, apoi paramedicii l-au transportat la spitalul de urgenţă din Deva. Acolo, medicii i-au făcut investigaţii medicale. Nu avea mare lucru: o bătătură care fusese operată şi care îi făcea probleme bătrânului pentru că omul a crezut că, dacă pune usturoi, se va trage şi “buba” care îi făcea mersul imposibil.

Medicii au recunoscut imediat adevăratul necaz: “Sunt persoane în vârstă, fie că nu au copii, ori copiii sunt plecaţi şi nu-i caută. Sigur că au nevoie de asistenţă, dar nu atât medicală, cât socială. Apelează la noi, la serviciul de urgenţă, noi îi tratăm, îi trimitem acasă, dar au nevoie de comunicare, de cineva care să se intereseze de ei, sau de îngrijirea familiei, pe care de multe ori nu o au. Noi nu avem cum să-i internăm în spital”, spune medicul Tănase Popa, şeful UPU SMURD Deva. Paramedicii spun că, din păcate, sunt multe persoane în vârstă în această situaţie: “Avem multe cazuri de acest gen, sunt persoane singure, nevoiaşe, au diferite afecţiuni şi nu au cui să ceară ajutorul. De multe ori am avut apeluri, ne-am deplasat la adresă şi persoana respectivă avea, de fapt, nevoie numai să stea de vorbă cu cineva”, povesteşte Ion Murar, paramedic SMURD. Din păcate, în România, sunt tot mai multe astfel de cazuri. Bătrâni uitaţi de familie, pe care sistemul de asistenţă socială, prost finanţat, nu are cum să-i ia în grijă. Uneori au nevoie doar de o vorbă bună…