Editorial: “Decuplează, dragă, creierul copilului de la televizor!”

Când avea 10 ani, Michael, un băieţel american obişnuit, a rămas în custodia mamei, după ce părinţii lui s-au despărţit. Şi, pentru că femeia muncea întreaga zi ca să-l întreţină, Michael îşi petrecea timpul cu o bonă, care-l lăsa toată ziua la televizor. În timp, copilul a devenit dependent, apoi tot mai agitat şi obraznic, dezinteresat de şcoală, iar în cele din urmă „s-a virusat” cu jocurile pe Internet. Ajuns adult de peste 30 de ani, Michael este acum un bărbat problemă: singur, incapabil să lucreze, fără prieteni, fără familie, însă cu grave dezechilibre psihice. Cu alte cuvinte, în acest moment, omul nostru nu e bun de nimic. Povestea aceasta a fost menţionată în volumul „Efectele micului ecran asupra minţii copilului”, publicat de Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului. Însă ea nu reprezintă nici ficţiune şi nici un caz extrem. Vedem noi înşine la proprii copii, la cei care ne sunt elevi la şcoală sau la copiii prietenilor noştri de familie cum aceştia alunecă tot mai mult spre lumea virtuală a televizorului şi Internetului, trăind vieţi paralele cu care noi, adulţii dragi din viaţa lor, avem tot mai puţin de-a face.

În faţa micului ecran, creierul uman intră într-o stare foarte similară relaxării profunde sau hipnozei. Lucru demonstrat de zeci de studii realizate de neurologi din toată lumea. După numai două minute de privit la televizor, atenţia activă şi reacţiile noastre de apărare sunt mult diminuate. În schimb, începe să funcţioneze cu precădere partea dreaptă a creierului, cea care determină răspunsuri emoţionale. Asta pentru că, spre deosebire de partea stângă, emisfera dreaptă a creierului uman nu are capacitatea de a analiza raţional informaţia primită. Mai mult, în momentul în care ne uităm la televizor, comunicarea între cele două emisfere cerebrale este aproape întreruptă.

După ani de cercetare, medicii ne spun că am ajuns într-o situaţie critică: creierele copiilor sunt ca un fel de plastilină, modelată de stimulii din jur. Aşa că, psihologii ne îndeamnă să nu ne mai mirăm de incapacitatea noilor generaţii de face un calcul matematic simplu şi de rezultatele dezastruoase de la Bacalaureat. De ce? Creierele adolescenţilor au fost MODIFICATE STRUCTURAL de prea mult privit la televizor şi şi-au diminuat mult abilităţile de a organiza, de a analiza şi de a judeca.

Psihologii spun că acei copii cărora nu le place şcoala şi consideră totul plictisitor sunt tocmai copiii uitaţi de mici în faţa televizoarelor, incapabili să se concentreze fie şi numai pentru 10 sau 15 minute. Şi, dacă lectura dezvoltă imaginaţia şi capacităţile de comunicare, implică atenţia minţii şi interactivitatea, televizorul – în schimb – captivează atenţia şi îl transformă pe micuţ într-o persoană pasivă şi… foarte uşor de manipulat. Cu toate acestea, atractivitatea televizorului, deşi atât de nocivă, este incontestabilă: din 500 de copii americani, cu vârste cuprinse între 9 şi 10 ani, NICIUNUL, dragii mei cititori, nu a declarat că preferă să citească, ci a votat pentru televizor!

Din nefericire, programele de televiziune din aceşti ani mai au multe alte neajunsuri. Tot mai frecvent orientate spre câştigul cu orice preţ, ele promovează tot mai des ideea de îmbogăţire şi de obţinere rapidă a plăcerii, cultivă erotismul şi ideea de răzvrătire. Munca, onestitatea, castitatea nu mai sunt demult văzute ca virtuţi, ci au ajuns motiv de batjocură. Cei care mai cred în ele, deşi încă majoritari, sunt vocile care intră de-a valma în spirala tăcerii.

Pentru cei care nu ştiu, în 1974, nemţoaica Elisabeth Moelle Neumann, la acea vreme directoarea Institutului de Demoscopie din Allebach, a publicat articolul: „Spirala tăcerii”. Nemţoaica a demonstrat în articol că oamenii au tendinţa de a se alinia opiniei publice, iar aceasta este configurată aproape în întregime de mass-media. Mai mult, teoria spiralei tăcerii face trimitere către ceea ce românul numeşte, cu umor, „spiritul de turmă”. Astfel, dacă o anumită opinie e anunţată ca fiind majoritară, cei care au o convingere diferită se vor alătura, şi ei, majorităţii. Este suficient, de pildă, ca mass-media să prezinte o vreme homosexualitatea ca o orientare normală, pentru ca în doar câţiva ani percepţia asupra acestui fenomen să se schimbe. Doar doi din 10 oameni îşi vor păstra opinia, însă şi aceştia vor tăcea!

În aceeaşi manieră, elevii de liceu care au vizionat filme cu conţinut sexual acceptă cu mai mare uşurinţă infidelitatea sexuală, ba chiar şi violul. Supuşi zilnic unei avalanşe de imagini care promovează promiscuitatea, necinstea şi violenţa, copiii noştri ajung infirmi, nesimţiţi sufleteşte. Desigur, ştim cu toţii că primii ani din viaţa unui copil sunt cei mai importanţi. Să-i lăsăm, deci, în faţa televizoarelor şi-a calculatoarelor şi îi putem considera pierduţi pentru totdeauna!