Se întâmpla prin 1989. Eram elev în clasa a patra. Şcoala era mai şcoală decât acum şi rareori ne bucuram de câte o zi “liberă” în toiul săptămânii. Fiind mici, nu eram scoşi la munci agricole şi nici nu eram duşi, ca cei de-a opta, în uniforme albastre la marginea oraşului (Hunedoara) să tragem cu puşca aceea cu aer comprimat. PTAP-ul (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei) însemna distracţie, din ce-mi povesteau cei mai mari.
Şi, totuşi, într-o zi de sfârşit de martie, tovarăşa învăţătoare ne-a anunţat pe tonul ei imperativ-înspăimântător: “Mâine nu facem ore! Ne vedem în faţa şcolii, toţi frumos îmbrăcaţi, fără ghiozdane, pelerine sau umbrele. Mergem să-i întâmpinăm pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi pe tovarăşa Elena Ceauşescu. Vin să viziteze Hunedoara. Să mâncaţi bine dimineaţa. Nu e voie să luaţi pacheţele cu mâncare la voi!”. Iniţial ne-am bucurat. Apoi… Ne-au dus tocmai în cealaltă parte a oraşului, ca să nu fim prea tentaţi să plecăm acasă. Ştiau ei ce ştiau.
Iniţial, ni s-a spus că tovarăşul va veni la ora 12. Noi intraserăm în “dispozitivul de aşteptare”, frumos aliniaţi pe o parte a bulevardului, încă de la ora 9. Se face 12:30 şi tovarăşul nu mai vine. Se face 13:00 şi nimic, nicio mişcare. Ne plisctisim de moarte. Mai alungăm starea asta încercând să ne dăm seama pe care bloc sunt lunetiştii. Un coleg de clasă avea un frate care împlinise pe-atunci 20 de ani. De la el ştia. De fapt, în cartierele mărginaşe ale oraşului, de unde proveneam şi noi, informaţiile “neoficiale” circulau foarte rapid, mai ales seara, la “şuetele” de pe stradă. Fratele lui îi spusese că pe tot bulevardul central al oraşului vor fi răsfiraţi zeci de lunetişti care să-l apere pe tovarăş. Vreo două ore ne-am tot uitat noi, dar n-am văzut nimic.
Totul era închis în oraş. Nu aveam de unde să ne cumpărăm nici măcar un covrig. Atunci ne-am dat seama că ni s-au interzis pacheţelele cu mâncare tocmai ca să nu apară hârtii pe trotuarele curăţate-lună în noaptea de dinaintea vizitei. Abia pe la 15:00 ne-am dat seama că, totuşi, farmaciile sunt deschise. În 20 de minute stocul de Faringosept al farmaciei din zona în care eram noi se epuizase. Pastilele cu gust de bomboane ne-au mai făcut să uităm de foame.
Pe la ora 16:00, după şapte ore de stat în picioare, nici măcar perspectiva de a ne vedea la televizor, a doua seară, la Telejurnal, nu mai reprezenta o motivaţie (pe vremea aia să te vezi la TV era pentru orice român principala realizare a anului). Pe la 16:30 începuseră să mai treacă maşini ale poliţiei, în control, pe bulevard. Lumea abia aştepta să scape de chinul statului în picioare şi începea să ovaţioneze, crezând că urmează să apară şi coloana oficială. Au mai trecut însă vreo două ceasuri. Rezerva de Faringosept se epuizase. Noroc că-n acea zi de 21 martie era mai cald decât de obicei. Măcar atât. Pe la 18:30 apare şi coloana. Atâtea maşini într-o coloană nu mai văzuseră hunedorenii niciodată. Aro-ul decapotabil al cuplului prezidenţial arăta atât de bine încât am fost convins, ani în şir dup-aia, că era o maşină străină.
Am plecat acasă. A treia zi, dezamăgire mare printre colegi: nu ne-au văzut la televizor. Din cauză că toţi elevii unui oraş pe-atunci cu 90.000 de locuitori au fost răsfiraţi pe ambele părţi ale unui bulevard de cinci kilometri, nu s-au putut crea acele grupuri foarte numeroase de pionieri entuziaşti care să dea bine la cameră. În plus, unora dintre colegii mei li se făcuse rău de foame şi au fost lăsaţi să plece acasă. E vorba despre cei care nu au rezistat mai mult de 10 ore fără apă şi cu doar câteva pastile de Faringosept.
Aşadar, cine zice că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu?
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.