Editorial: Dumnezeu este copil

“Trăim într-o lume fără onoare şi fără limite morale. Cum aş putea fi fericit?”. Am dat întâmplător, ieri, peste aceste cuvinte în pagina de Facebook a unui licean din Hunedoara. Fără semnătură, fără ghilimele. Şi m-am întrebat ce l-o fi adus pe acest adolescent faţă în faţă cu o meditaţie atât de profundă (n.r. gândurile de mai sus îi aparţin lui Sergiu Nicolaescu), când cluburile, discotecile şi ştrandurile îi îmbie pe colegii săi la distracţii şi aventuri de vacanţă.

Ce l-o fi făcut pe acest copil să spună asta? Căci despre un copil vorbim aici> un copil faţă în faţă cu dezamăgirea apăsătoare pe care ne aşteptăm ca, mai degrabă, adulţii trecuţi de o anumită vârstă să o poarte, ca pe-o haină ponosită, pe umerii aplecaţi de neputinţă şi regrete.

Un copil singur, copleşit de impostura umanităţii. Pe jumătate tragic, pentru că n-ar fi vârsta. Şi, totuşi, paradoxal – o dovadă neaşteptată că tot mai suntem îndreptăţiţi să avem speranţe. Pentru că, atâta timp cât un tânăr abia intrat în viaţă se aşează cuminte în mijlocul iureşului ca să cugete, ziua de mâine încă se întrezăreşte prin perdele de fum.

Cu toţii ştim ceva despre singurătate. Uneori ţi-a fost teamă de ea, ca atunci când, la trei ani, te lăsa tata în piaţă şi îţi spunea: “Să stai aici, că mă întorc repede! Să nu pleci niciunde, bine?” Silueta cunoscută dispărea şi-n locul ei apăreau alte şi alte figuri, care se perindau cu repeziciune şi-atunci începeai să te întrebi dacă ştii drumul spre casă. Şi, da, îl ştiai. Îl ştiai prea bine.

Înspăimântătoare era singurătatea, nu drumul. Alteori, cineva pleca, într-un fel sau altul, din viaţa ta. Şi-acel cineva însemna atât de mult, încât lua cu el tot aerul şi lăsa în loc o singurătate irespirabilă, ca un puţ de mină îmbâcsit, din care nu mai există întoarcere. Uneori, o doreai, ca atunci când viaţa te purta în mijlocul unei mulţimi forfotitoare cu care n-aveai nimic de împărţit, de parc-ai fi fost luat de un curent şi aruncat drept în mijlocul tulbure al mării. Atunci singura soluţie era să pleci, să pleci cât mai curând, să înoţi grabnic spre limanul limpede al singurătăţii.

Şi-ajungeai s-o iubeşti, ca atunci când se întâmpla să te întinzi domol între ierburile care urcau spre soarele-n asfinţit, în miros de grâne coapte şi ierburi cosite.

Uneori i-am văzut pe ei, pe oamenii din oraşul meu. Singuri. Prea adesea, i-am văzut pe oamenii din oraşul meu, din… lumea mea, transformaţi în câte un Hamlet postmodernist, purtând un monolog tragi-comic, pornit de la cele mai banale şi concrete griji (“Doamne, cu ce-o s-o plătesc?! În 6 iulie plec în Italia… Trebuie să găsesc ceva…”), ca să sfârşească în interogaţii solitare şi adânci, despre sensul lumii şi rostul omului pe pământ.

Însă niciun fel de solitudine cunoscută vreodată nu mi s-a părut mai tristă decât singurătatea lui Mircea (să-i spunem), adolescentul de care vă spusesem la început, în faţa imposturii lumii. Dezamăgirea acestui copil care s-a întâlnit cu faţa urâtă a vieţii, aşa cum am ştiut s-o întocmim noi, adulţii, “după chipul şi asemănarea noastră”. Zilele trecute, un coleg de-al lui, un tânăr de 19 ani, şi-a pus capăt zilelor. Un alt tânăr de 28 de ani, din Haţeg, a făcut acelaşi ultim gest cu ceva timp în urmă. Şi mai în urmă, aproape în fiecare lună, au mai fost şi alte victime. Strigătele de disperare ale acestor oameni debusolaţi au rămas mute, pentru că nimeni n-a avut timp, ocupaţi cu propriul Ego, deci cu propria singurătate.

De aceea, două lucruri ne rămân de făcut: să ascultăm cu atenţie şi să ne gândim de două ori. Întotdeauna să ne gândim de două ori înainte de a minţi, de a fura, de a dori ceva care nu ne aparţine, de a trăda încrederea cuiva care ne iubeşte. Înainte de-a depăşi limitele morale şi a ne lipsi de onoare, ca de-o haină de care nu mai avem nevoie. Pentru că, altfel, vom fi judecaţi: “Cum aş putea fi fericit?”. Şi de un lucru sunt convinsă: Dumnezeu este copil.