Dealul Sânpetru este cunoscut de majoritatea locuitorilor oraşului Hunedoara ca fiind locul în care se află staţia de tratare a apei şi vechiul releu de comunicaţii. Pentru mulţi, e unul dintre “banalele” dealuri ce înconjoară oraşul. Pentru istorici însă, este o adevărată comoară ce aşteaptă încă să fie descoperită, savurată şi înţeleasă. Povestea locului se întinde pe nu mai puţin de cinci milenii şi jumătate.
Pentru necunoscători, platoul de pe vârful Dealului Sânpetru aproape că trece neobservat, doar valul de pământ putând să ridice semne de întrebare
Dealul din spatele Castelului Corvinilor pare un simplu “suport” pentru un releu mare şi-atât. Doar dacă urci pe el şi ajungi în vârf îţi dai seama că nu e chiar aşa. Drumeagul ce trece pe lângă staţia de apă şi continuă pieziş, formând şi o serpentină, te duce spre un val de pământ înalt de trei metri. După ce treci de valul de pământ te trezeşti, practic, pe un platou de o jumătate de hectar. Dacă n-ai mai fost demult la plimbare pe-aici, pe lângă releul cel mare, mai vezi unul, apărut mai nou, care deserveşte antenele unor companii de telefonie mobilă. “Amândouă au apărut fără descărcare arheologică. Ăsta mare a fost pus în anii ‘80, iar ăsta mai mic a apărut în 2006”, spune vizibil supărat Cristian Roman, arheologul din cadrul Muzeului “Castelul Corvinilor” care-şi petrece aproape fiecare zi de vară sus, “pe vechea cetate”, o cetate mai veche decât castelul.
5.000 de ani, în câteva rânduri
Primele urme de locuire găsite în zona Dealului Sânpetru datează din eneolitic, adică de pe la 3.200 î.Hr, explică dr. Cristian Roman. “Primele amenajări de anvergură mai mare apar în secolele Vlll – Vll î.Hr., pe vremea culturii Basarabi, epoca în care se vorbeşte despre o cristalizare a civilizaţiei dacice, cu puţin înainte de apariţia primelor informaţii scrise despre geţi”, adaugă acesta. Povestea locului continuă cu momentul secolului ll î.Hr., când dacii îşi amenajează aici un punct fortificat. Arheologul consultat de noi evită să-i spună “cetate”, în lipsa unor informaţii foarte clare. “Am surprins doar pe partea vestică un zid de piatră, din perioada dacică, zid care nu era construit în aceeaşi tehnică în care au fost ridicate zidurile cetăţilor din Munţii Orăştiei. Vorbim de un zid cu baza de piatră, continuat apoi, pe verticală, cu o structură de lemn. În interiorul acestei structuri defensive am surprins urme de locuinţe, gropi care, mai întâi, probabil, erau pentru provizii, apoi erau transformate în gropi menajere, dar şi şanţuri de drenare a apei. Toate aceste structuri durează până la cucerirea romană (105 – 106 d.Hr. – n.red.). Date despre un număr estimativ de locuitori vom avea după ce vom studia integral cimitirul (aflat undeva la baza dealului, pe latura estică – n.red.)”, mai spune Cristi Roman.
În secolul X apar dovezi ale unei locuiri medievale, cum ar fi cimitirul de pe “Dealul cu comori” de la Răcăştie (localnicii care lucrau terenul acolo se mai trezeau cu diferite obiecte metalice ieşite dintr-un cimitir vechi, motiv pentru care au numit astfel zona). Datele cercetărilor făcute până acum certifică faptul că, pe acea vreme, pe Sânpetru exista o fortificaţie cu ziduri de pământ, iar la bazele dealului se afla o aşezare destul de numeroasă. Fortificaţia de pământ dispare după invazia tătară din 1240 – 1241. Regalitatea maghiară decide apoi ca fiecare fortificaţie să fie făcută doar din piatră. Acesta este motivul pentru care cetatea de pe Sânpetru este abandonată în favoarea alteia, ridicate pe amplasamentul actual al Castelului Corvinilor.
Enigme, fel de fel
“Nu ştim ce a fost aici după retragerea Aureliană, până în secolul X. Pe epoca romană există descoperiri la baza dealului, care atestă o aşezare romană orientată mai mult spre agricultură. Peste deal, la Teliuc şi Ghelari aveam coloniştii specializaţi în prelucrarea fierului. Însă din secolul lll şi până în secolul X nu avem aici migratori sau slavi timpurii. Ştim clar că la finele secolului al Xlll-lea se constituie Domeniul Hunedoarei. Din păcate, nu ştim dacă acest domeniu avea deja un punct fortificat, pentru că documentul din 1409 (cel prin care Regele Sigismund de Luxemburg îi dăruieşte Cneazului Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, domeniul – n.r.) face referire doar la o moşie, nu şi la vreo cetate”, spune Silviu Oţa, arheolog în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR) Bucureşti, coordonatorul şantierului arheologic de pe Sânpetru.
Pe Sânpetru nu e nevoie să sapi decât 10 – 20 de centimetri ca să găseşti urme de locuire medievală şi antică
Gravuri şi imagini vechi, din secolele XVlll şi XlX, arată însă că zona nu a fost abandonată întru totul. Conform imaginilor, pe Dealul Sânpetru exista pe-atunci un turn medieval, turn care, coincidenţă sau nu, ar fi dispărut la 1893-1894, perioada în care se finaliza construcţia uzinelor de fier. Arheologii nu au apucat însă să meargă şi pe acest fir de poveste, aşa că nu pot confirma sau infirma supoziţiile apărute în urma re-descoperirii unor imagini de epocă.
“Avem aici, la Hunedoara, un spaţiu unic în Transilvania şi, probabil, în întreaga Românie actuală. E vorba de un spaţiu locuit din preistorie, pe care a fost apoi o fortificaţie dacică, urmată de una dintre cele mai mari fortificaţii de pământ din Transilvania, înlocuită apoi cu una de piatră. Pe doar câteva hectare, se află o fortificaţie medievală, un cimitir antic, un cimitir medieval şi un castel al cărui sistem defensiv era mult mai extins şi mai complex decât ce se mai vede astăzi. Pe scurt, pe o suprafaţă foarte mică, avem 1.000 de întrebări pe care încă ni le punem şi vreo două – trei răspunsuri, că nu suntem chiar atât de nepricepuţi”, completează, glumind puţin, Cristian Roman.
Importanţă ignorată
De fapt, deşi vorbim de o aşezare dacică deosebit de importantă, care apăra intrarea spre zona zăcămintelor de fier de la Teliuc şi Ghelari, numărul campaniilor intense de săpături arheologice este extrem de redus. Prima săpătură arheologică a avut loc aici abia în 1989, sub coordonarea profesorului Tiberiu Mariş. Alte campanii mai susţinute s-au derulat abia în 2004, 2006, 2008 şi 2009. Acum cercetarea arheologică este făcută pe baza unui parteneriat cu MNIR din Bucureşti, pe durata a trei ani. Acesta este primul an din cei trei ai înţelegerii, însă până acum nu s-au găsit banii necesari unor lucrări de amploare. “Când nu sunt bani, lucrăm cu voluntari. Indiferent de problemele financiare, o cercetare arheologică trebuie să meargă mai departe. Ne ajută foarte mult tinerii pasionaţi de istorie, biologie şi fizică, precum şi membrii diferitelor ONG-uri, precum «Ordinul Cavalerilor de Hunedoara», «Castelul din Carpaţi» sau «Cercetaşii României»”, explică arheologul din cadrul Muzeului “Castelul Corvinilor”. Cristian Roman adaugă că efortul ştiinţific a fost susţinut financiar în perioada 2004 – 2008 de către Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu şi Muzeul Brăilei, perioadă în care la Hunedoara, lângă Castel şi pe Dealul Sânpetru, au fost făcute câteva descoperiri în premieră pentru istoria umanităţii: o necropolă antică ce avea o secţiune separată dedicată copiilor daci cu vârste cuprinse între câteva luni şi şapte ani, sau mormântul unui lider al comunităţii dacilor de aici. Cercetarea este însă mult mai complexă şi implică, pe lângă arheologi, antropologi, informaticieni, geologi şi geofizicieni. “România reprezintă o pată albă pe harta genetică a Europei. La Hunedoara, prin această cercetare multi-disciplinară se pot lămuri multe chestiuni din acest domeniu, pe lângă detaliile oarecum intime ale celor care au locuit această zonă atât în antichitate cât şi în Evul Mediu”, adaugă dr. Cristian Roman.
Hunedoara a fost importantă şi în antichitate
Descoperirile făcute în ultimii ani lângă Castelul Corvinilor şi pe Dealul Sânpetru pun, practic, Hunedoara pe harta punctelor importante ale antichităţii situate pe teritoriul actual al României. Din cartea intitulată “Vestigiile dacice de la Hunedoara”, semnată de V. Sîrbu, S. A. Luca, C. Roman, S. Purece, D. Diaconescu, N. Cerişer aflăm că la Hunedoara, în Grădina Castelului, a fost descoperită o zonă cu depuneri şi morminte, datând din epocă dacică.
La data publicării volumului (2007), se menţiona că au fost descoperite 30 de depuneri, cuprinzând 52 de indivizi, dintre care patru incineraţi. Numărul indivizilor depuşi varia de la unu la şase, unii depuşi întregi, de la alţii, în schimb, s-au găsit doar câteva oase. Majoritatea – 35 – aveau vârsta de până la şase ani. Rămăşiţele incinerate aparţin unor maturi. Se remarca numărul mare de piese de port depuse alături: fibule, cercei, pandantive. Descoperirile se datează în două etape: sfârşitul sec. II – mijlocul sec. I î. Hr: cei patru indivizi incineraţi, respectiv, a doua jumătate a sec. I d. Hr.
Autorii descoperirii se întreabă dacă este vorba de o necropolă sau o incintă sacră şi înaintează o ipoteză: “Poate că în această perioadă de schimbări profunde în viaţa spirituală a geto-dacilor se constată o întrepătrundere/unificare între cele două tipuri de situri, care reflectă noile mentalităţi ale comunităţilor despre lumea zeilor şi defuncţilor”. Printre complexele cercetate în Grădina Castelului din Hunedoara se numără şi mormântul unui războinic dac datat între 150 – jumătatea sec. I î. Hr.
