Ruben Bucoiu: “Scopul meu suprem în poezie este să ajung să fiu original”

Filolog de formare, profesor de Limba engleză la o şcoală de cartier din Hunedoara, Ruben Bucoiu şi-a pus numele şi fotografia pe o carte de poezie proaspăt ieşită de sub tipar şi lansată la Galeria de Artă din oraş. Volumul “În coaja semnului de întrebare”, scos la vârsta de 34 ani, reprezintă pentru acesta o importantă victorie personală, de care este nespus de mândru, şi, în acelaşi timp, “saltul” în lumea literară, care îl “obligă” să scrie în continuare şi să o facă din ce în ce mai bine.

Ruben Bucoiu

Când aţi început să scrieţi versuri şi cum s-a întâmplat, care a fost “declicul”?
Din adolescenţă cochetez cu ideea de a scrie, dar cu timiditate, cu frică. După aceea, m-am dus la Facultatea de Litere şi acolo lucrurile au devenit mai serioase: am fost nevoiţi să studiem, să citim ce au scris alţii… La un moment dat, a trebuit să ne alegem materii opţionale. Eu am ales “Creative writing” (scriere creativă – n. r.) şi m-am descurcat mai bine la poezie, ceea ce m-a încurajat să scriu în continuare, dar nu cu gândul de a publica într-o zi, ci pur şi simplu mă jucam cu câte un vers într-un caiet.

“Poezia mea s-a născut dintr-o revoltă interioară”

Care vă sunt sursele de inspiraţie?
Mi-am scris frământările, gândurile, întrebările, răspunsurile mele. Am scris poezie despre viaţă, cu tot ce cuprinde ea: fie bun, fie mai puţin bun, fie bucurie, fie mai puţină bucurie, astfel încât sper ca fiecare om să se poată regăsi în ceea ce am scris. Poezia mea religioasă, pentru că în acest volum (“În coaja semnului de întrebare” – n. r.) există şi aşa ceva, s-a născut dintr-o revoltă interioară. Mă duc la biserică, se ridică o doamnă, enoriaşa X, şi spune o poezie religioasă, care are o moralitate, un mesaj, dar nu-i poezie. E ce vrea ea, dar nu-i poezie. Este, eventual, o versificaţie. Atunci, eu, ştiind ce înseamnă poezia cu adevărat, m-am revoltat şi mi-am spus că, dacă voi scrie într-o zi poezie religioasă, nu voi scrie aşa.

Poezia religioasă pe care aţi scris-o urmăreşte conţinutul biblic, faptele prezentate în scrierile religioase?
Da, urmăreşte, dar numai până la un punct. Dincolo de el, intervine judecata mea, care se împotriveşte. De exemplu, am scris nişte variante de Psalmi, pe care i-am intitulat “Psalmi Ghedeonici”, de la acel Ghedeon căruia se spune că i s-a arătat îngerul Dumnului, iar el l-a luat la întrebări. Ceva de genul acesta am încercat şi eu, să formulez nişte întrebări: “Doamne, dacă tu eşti şi toate lucrurile sunt aşa cum scrie acolo, de ce …?”. Mai am un capitol care se numeşte “Umbre prezente”, care este despre anumite scene evanghelice, de exemplu, scena în care Simon din Cirene duce crucea. Pe mine, însă, nu mă interesează cum s-au desfăşurat faptele din punct de vedere istoric, ci m-am băgat în sufletul lui Simon şi am încercat să îmi imaginez ce a simţit el.

“S-ar putea să-ţi crească aripi, dacă tot încerci să zbori”

Ce credeţi că are o contribuţie mai mare la scrierea unor versuri reuşite: talentul înnăscut sau munca, însemnând studiu?
Mi-a rămas întipărit în minte, încă din facultate, un citat de-al lui Aristotel, care spunea că “măiestria este o deprindere, nu o artă”. Şi eu cred că, dacă eşti consecvent şi îţi faci temele, poţi să creşti şi să dezvolţi dramul acela de talent. Până la urmă, talentul se combină cu plăcerea de a face ceva, izvorăşte din pasiune. Prin muncă, dacă vrea, oricine poate deveni poet, după părerea mea. S-ar putea să-ţi crească aripi, dacă tot încerci să zbori. Sigur, nu poţi încerca la nesfârşit, că asta ar însemna să fii nebun, dar, dacă vezi că ai aripi oricât de mici, ele pot creşte.

Dumneavoastră când v-aţi conştientizat “aripile”?
Atunci când am simţit că-mi place mie cum sună ceea ce am scris. A fost un fel de plăcere narcisistă, un hedonism propriu. Apoi, a venit feedbackul din partea altora care îmi spuneau: “Scrie, că nu scrii rău !”.

“Încerc să nu scriu pentru alţii, ca să rămân autentic”

Cât de important este, pentru dumneavoastră, feedbackul? Este mai important ca poezia pe care o scrieţi să vă placă dumneavoastră sau să placă oamenilor care o citesc?
Încerc să nu scriu pentru alţii, ca să rămân autentic. Scriu, în primul rând, pentru mine, din plăcerea de a scrie, de a potrivi cuvintele. Este şi un fel de descărcare: orice stare de spirit ai avea, cu pixul pe caiet te poţi descărca, pentru că el nu se supără, nu ripostează, este cel mai bun ascultător. Recunosc, însă, că întotdeauna coada ochiului rămâne îndreptată către ceilalţi. Nu scriu doar pentru mine, scriu şi pentru ei şi mă interesează reacţia pe care o au la poeziile mele. În urmă cu cinci ani mi-am făcut un blog, unde postez poeziile pe care le scriu, tocmai din dorinţa de a ajunge la oameni. Degeaba aş scrie, dacă numai eu m-aş citi. În plus, e important şi feedbac-ul: mie se poate să îmi placă o poezie şi altcineva care o citeşte poate să mi-o desfiinţeze cu totul. În mediul acesta online, am “întâlnit” şi alţi oameni preocupaţi de poezie, cu care, din comentariu în comentariu, am făcut schimb de păreri şi de la care am primit sugestii importante. De-a lungul timpului am fost şi lăudat, dar şi criticat pe blog. Nu m-am supărat pentru critici, m-am bucurat pentru vorbele de bine, dar am ţinut cont de orice comentariu.

Cum v-aţi hotărât să nu “rămâneţi” numai pe blog şi să scoateţi o carte?
Chiar unii dintre cititorii mei de pe blog mi-au sugerat că ar fi bine să adun scrierile de acolo într-un volum. Pe lângă asta, mă număr printre cei care cred că orice carte are farmecul ei: când simţi hârtia tipărită în mână, când miroşi cartea e altfel decât atunci când te uiţi la un ecran. Cartea reprezintă ceva mai concret, este o trecere mare de la cuvântul care se pierde în imensitatea Internetului, la un volum pe care îl poţi ţine în mână şi nu te pierzi în el.

În vremurile acestea, în care toată lumea se străduieşte să economisească, decizia de a publica un volum de poezii trebuie să fie una îndelung “cântărită”.
Da, aşa este. Eu am avut noroc, pentru mine uşile s-au deschis frumos. Am aplicat cu un proiect la Primărie, la secţiunea Cultură, şi mi-a fost aprobat. Cu toate că nu mi-am recuperat încă banii pentru cele 300 de volume pe care le-am tipărit, urmează ca, până la sfârşitul anului, să primesc, pe baza facturilor, 90% din cheltuială. Este un ajutor important. Probabil că nu aş fi scos atât de multe exemplare, dacă nu aş fi avut această “uşiţă”.

“Faptul că am scris o carte nu mă face poet”

Ce urmează, pregătiţi un nou volum?
Mi-aş dori să mai existe şi alte volume, dar atunci când voi avea suficient material. Acesta este un volum gros, am adunat poezie pentru el în decursul ultimilor aproximativ şapte ani. Cred că, dacă poeziile ar fi aşezate în ordine cronologică, s-ar putea observa în el o evoluţie a mea. Sunt din ce în ce mai critic cu ceea ce scriu, efortul de corectare este tot mai mare. Sunt conştient că, pentru următorul volum, responsabilitatea pe care o am este şi mai mare: nu pot veni cu un volum sub nivelul acestuia, trebuie să ofer ceva mai şi bun. Acum, scopul meu suprem în poezie e să ajung să fiu original, să aduc ceva al meu, care să nu se regăsească la altcineva. Eu citesc mult Nichita Stănescu, Blaga, reiau constant poeziile lor, dar încerc să nu fiu influenţat, să nu imit, deşi, probabil, cine îmi citeşte acum poeziile regăseşte elemente stănesciene sau blagiene. Aş vrea ca în viitor să nu mai fie aşa.

De acum înainte, ce spuneţi că sunteţi atunci când vă prezentaţi: profesor sau poet?
O, nu am spus niciodată că sunt poet şi, nici de acum înainte, nu cred că pot spune că sunt.. Am făcut poezie şi sper ca ea să fie surprinsă şi înţeleasă de cel care o citeşte, sper ca felul în care am descris eu o idee să surprindă plăcut pe cineva. Momentul lansării a fost foarte frumos. Am stat o oră în faţa oamenilor, am primit aplauze şi felicitări şi a fost un sentiment tare plăcut. Faima e îmbătătoare, dar încerc să nu mă las îmbătat şi să nu o caut. Pentru mine, poezia reprezintă, înainte de toate, plăcerea creaţiei şi nu mă consider poet.