Vreme de cinci săptămâni s-au trezit, zi de zi, la ora şapte dimineaţa, când soarele încă nu dogorea câmpurile, au luat micul dejun şi au urcat apoi dealul din apropierea comunei Rapolt, pentru a scotoci pământul după obiecte îngropate de timp la adâncimi de până la un metru sub pământ. Cândva, pe locul ăsta a fost o fermă care adăpostea zeci de oameni şi, poate, sute de animale. O fermă romană situată de-a lungul axului rutier Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Germisara – Alba Iulia (un fel de autostradă antică, romană) pe care câţiva tineri studenţi sau voluntari sosiţi din Canada, Statele Unite ale Americii şi Australia au încercat să o scoată la iveală, măcar fragmentar.
Sute de piese care odinioară alcătuiau construcţii sau obiecte casnice nelipsite din viaţa cotidiană: ziduri de terasă, zidurile vechii ferme romane, un acoperiş cu ţiglă romană aproape intactă, dar şi cuie, o monedă, un inel… Despre toate acestea specialiştii Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva vor scrie în detaliu în lunile următoare, după ce vor termina de analizat obiectele descoperite şi după ce americanii, canadienii şi australienii veniţi la Rapolt în proiectul-pilot “Viaţa de-a lungul autostrăzilor Imperiului Roman” îşi vor fi finalizat testele bio-chimice, pentru care au luat mostre şi le-au tratat ;i analizat în laboratorul lor mobil. Un proiect de excepţie, iniţiat de directorul ArchaeoTek – Canada, profesorul Andrei Gonciar, în parteneriat cu arheologi ai Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva şi specialişti ai Direcţiei Judeţene pentru Cultură Hunedoara.
Un australian, arheolog pe “autostrada” romană
Allan Smith are 25 de ani şi este din Melbourne, Australia. E masterand la specializarea Istorie militară, la Universitatea din Melbourne şi lucrează la un studiu pe tema “Construcţii în Grecia antică”. N-a mai fost niciodată nici măcar în Europa, dar explică întocmai ca un adevărat specialist de ce săpăturile au fost începute aici, pe “buza dealului”, şi nu în oricare altă parte: “În primul rând, am ţinut cont de faptul că localnicii care arau terenul descopereau mereu cioburi din vase antice, deci era evident că mai sunt şi altele, bine îngropate în pământ. În al doilea rând, pe aici, prin apropiere, trecea un drum roman foarte important, un fel de autostradă a zilelor noastre, aşa că probabilitatea ca aici să fie o construcţie romană era şi mai mare. De altfel, civilizaţia se întinde mult în urmă, pentru că, în afară de ziduri, un acoperiş din ţiglă foarte bine păstrat, cuie, bucăţi din ceea ce au fost odinioară vase şi un inel, am găsit şi unelte din piatră datând din Neolitic, deci mult mai vechi decât situl roman. În anii care vor urma ne aşteptăm ca în zona care acum este acoperită cu o cultură de porumb, şi unde a fost locuinţa romană propriu-zisă («villa rustica»), să găsim o mulţime de alte… chestii”, povesteşte Allan.
“Nu ştiam mai nimic despre România!”
Kaela Bleho este, şi ea, unul dintre cei zece studenţi şi voluntari veniţi la Rapolt “de la capătul lumii”. A sosit din New York şi studiază antropologia la prestigioasa Universitate McGill, din Montreal, Quebec. În Canada nu prea are unde să facă practică arheologică, pentru că nu sunt vestigii. Cel puţin nu sunt vestigii romane şi nici de anvergura a ceea ce a descoperit fata în sătucul azvârlit, parcă la întâmplare, pe colinele judeţului Hunedoara. Aşa că, imediat ce a auzit că ar putea deveni parte dintr-un asemenea proiect, şi-a zis: “Asta e o aventură numai potrivită pentru mine!”.
Înainte să se hotărască să plece la un drum atât de lung, Kaela nu ştiuse mai nimic despre România. Doar foarte puţină istorie, însă nici pe-asta nu o învăţase la şcoală. Ce aflase despre ţărişoara pierdută prin sud-estul Europei, nu mai mare decât un singur stat american, ştia mai mult de la ştiri. “Nu am mai fost niciodată, până acum, în Europa de Est, tocmai de aceea am şi decis să încerc şi se pare că a fost o idee destul de bună. Nu ştiam nimic despre România înainte să vin aici. De fapt, cele câteva informaţii pe care le aveam despre ţara voastră proveneau mai mult de la ştiri. Nu spun că îmi formasem o părere bună sau proastă. Practic… nu aveam o opinie în niciuna dintre cele două direcţii”, povesteşte cu drăgălăşenie şi sinceritate tânăra studentă.
După părerea ei, toată lumea din Rapolt este foarte simpatică, iar orăşelul acesta (face referire la comuna Rapolt – n.r.), deşi foarte mic, e foarte frumos: “Eu, de exemplu, stau la o familie – gazdă împreună cu Kate şi cu încă o fată. Stăm la tanti Liana, care e o gazdă minunată. Nu doar că locuim în casa ei, dar tot ea este şi cea care ne şi hrăneşte foarte bine. Am mâncat o mulţime de cartofi, preparaţi în toate felurile, însă – nu vă faceţi griji – suntem foarte bine hrăniţi, după cum se vede…”, râde Kate, în timp ce se bate sugestiv cu degetele pe burtă. Este pentru prima oară când participă la o asemenea tabără arheologică şi spune, la unison cu colegii ei de “şantier”, că o tentează ideea de a reveni şi la anul.
Kate Mower are 27 de ani şi a venit la Rapolt tocmai din Salt Lake City, Utah (Statele Unite ale Americii). Studiază istoria clasică la Universitatea din Utah şi a ajuns pe terenul de săpături arheologice de la Rapolt cu câteva săptămâni mai târziu decât prietenii ei. Spune că, dintre toate lucrurile pe care le-a trăit aici, cel mai mult au impresionat-o oamenii. “Hunedorenii sunt fantastici! Ne-au acceptat ca şi cum am fi fost prieteni de-ai lor, din România. Ne salută cu «Ceau!» şi dimineaţa, când plecăm la lucru, şi seara, când ne întoarcem. Din păcate, îmi pare rău că, din împrejurimi, n-am apucat să văd mare lucru. Eu am ajuns mai târziu, că am avut nişte probleme personale de rezolvat acasă, aşa că am fost doar la Simeria. Toţi ceilalţi au fost la Deva şi la Castelul de la Hunedoara, la Alba Iulia, dar şi pe urmele lui Dracula”.
Indicaţii încâlcite, apă rece, vorbă aspră
Cât priveşte neajunsurile cu care s-au confruntat, ori “americanii” nu vor să ne supere, ori s-au simţit cu adevărat bine în judeţul Hunedoara. Pe lista “neagră” a nemulţumirilor apar doar câteva mărunţişuri. “Eu am plecat de acasă cu avionul până la Budapesta, iar de acolo am venit cu trenul până la Simeria. Asta mi se pare un pic cam greu în România: să schimbi trenurile. Că am mers şi până la Braşov, ca să-l vizitez. Un oraş superb! Unul dintre preferatele mele. Şi în România ar mai fi că… oamenii nu mă aşteptam să fie aşa de drăguţi şi de prietenoşi. Numai că, atunci când vorbesc cu tine şi nu ştiu engleza, parcă ţipă tot timpul. Dar am fost avertizată că aşa se va întâmpla”, râde Kate.
Şi totul a pornit de la cartea “The Historian”, de Elizabeth Kostova, adaugă fata. O carte despre vampiri şi despre România, care a făcut-o pe simpatica americancă interesată de ţara noastră. Zice că din toată familia ei tatăl a fost cel mai entuziasmat când a auzit că pleacă spre Transilvania. Şi cum altfel, dacă domnul Mower este fascinat de mitul lui Dracula şi de vampiri?!
Şi-o mai surprinde ceva pe Kate. Şofatul. Spune, gesticulând amuzant, că în România toată lumea conduce foarte de repede şi pe ambele sensuri (!). “În Statele Unite şoferii sunt mai calmi şi e mai multă ordine. În schimb, este foarte frumos peisajul. Nu e deloc aşa cum m-am aşteptat. Munţii sunt splendizi. Şi în Utah avem munţi, dar aici sunt peste tot. Uite, de exemplu, numai muntele pe care îl avem aici, în apropiere, Măgura (Măgura Uroiului – n.r.), e minunat. Îmi place la nebunie! Iar mâncarea e şi ea excelentă. Cel mai mult îmi plac toate… supele astea alea voastre! Cum le zice? Ah! Ciorbă! Ciorbă! Acasă nu prea mănânc supe. De fapt, mănânc doar hamburgheri şi cartofi prăjiţi!”, râde Kate.
Se gândesc să revină în 2014
Dacă ar fi să descrie România în trei cuvinte, australienii, americanii şi canadienii ar spune că e primitoare, frumoasă şi entuzismantă. “E prima oară în viaţa mea când fac săpături arheologice şi am fost încântată să descopăr unul dintre zidurile a ceea ce a fost aici – o fermă romană, dar şi foarte multe piese de ceramică romană şi pre-romană. E muncă grea să sapi, să încarci pământul şi să îl scoţi din şanţ, dar e şi amuzant, pe de o parte, şi e mare satisfacţia atunci când găseşti ceva şi începi să ţipi: «Hei, veniţi! Am găsit ceva super!». Eu nu am descoperit nicio ulcică întreagă, dar colegii mei au găsit. Şi pentru că mi-a plăcut aşa de mult, e foarte posibil să revin şi la anul, într-o tabără de arheologie similară. Încă nu am văzut tot Braşovul şi îmi place foarte mult şi aici, în teren”, povesteşte Kate.
“O să îmi schimb cariera: mă fac istoric!”
Luke Mitchell nu are nicio legătură (profesională) cu arheologia. Are 30 de ani şi e responsabil de supermarket, iar acum se autointitulează arheolog amator. A venit la Rapolt tocmai de la antipozi, de pe continentul australian şi a fost surprins de clima specifică judeţului Hunedoara, pe care o descrie ca fiind “foarte umedă”, în comparaţie cu clima din Australia. “Aici e mult mai multă umezeală, pe când la noi totul este extrem de uscat. Este pentru prima oară când vin în Europa, iar înainte să ajung în România, am fost câteva zile în Marea Britanie şi în Grecia. E o şansă care îţi apare o dată în viaţă, aşa m-am gândit. Treaba asta m-a ajutat să mă decid să urmez un curs de istorie în perioada următoare şi sunt aproape convins că îmi voi schimba cariera când mă întorc acasă. De fapt, cam ăsta şi era planul iniţial, iar ceea ce am făcut aici nu m-a dezamăgit. Am găsit o monedă din bronz, iar Marius (arheologul Marius Barbu – n.r.) mi-a spus că este vorba despre o monedă dacică”, povesteşte încântat Luke. Care a mai găsit şi un “stylus” din fier şi o cataramă romană, o mână de cuie şi multe, foarte multe fragmente de olărie. O mulţime de piese, dar stylus-ul, moneda din bronz şi catarama din fier sunt de departe preferatele lui.
Bucătăria românească este excelentă
Şi dacă fetele, Kaela şi Kate, încep să râdă când se gândesc câţi cartofi au mâncat cât au stat la Rapolt, Luke spune că mâncarea românească este excelentă şi mult mai bună decât ceea ce mănâncă de obicei în Australia, unde preparatele sunt destul de fade.
“Acolo nu se prea adaugă condimente, în momentul în care prepari mâncarea. Poate doar sare şi piper. În schimb, tanti Liana, de aici, din Rapolt, a gătit nişte mâncăruri excelente! Şi, deşi la bază sunt mai mereu aceleaşi ingrediente, meniul este mereu foarte variat şi foarte diferit. Cel mai mult mi-au plăcut tocăniţele acelea delicioase. Nu prea ştiu cum să descriu felul ăsta de mâncare, dar are o aromă aşa de apetisantă, că se simte din capul satului şi e foarte săţioasă!”.
Mâncarea bună, gustoasă şi consistentă a fost unul dintre “motoarele” proiectului derulat de profesorul Andrei Gonciar şi Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane la Rapolt. După ore în şir de săpat pe lângă zidurile fostei “villa rustica” romană, studenţii spun că masa de seară a făcut deliciul fiecărei zile. “Acesta este unul dintre motivele pentru care ne-am dori să ne revedem la anul, dar dacă n-o să reuşim să mai venim o dată într-o tabără arheologică, oricum eu am de gând să mă întorc şi să ajut la săpături, pur şi simplu, ca voluntar”, adaugă Luke.
Vestigii romane la doar 20 de centimetri
Au fost împlinite aşteptările arheologilor de pe cele două continente? “E chiar mai mult decât ne-am aşteptat”, spune Luke Mitchell. “Prietenii mei, arheologii din Australia,
m-au avertizat din start că arheologia este foarte plictisitoare. Asta pentru că pe continentul nostru nu prea ai ce descoperi. E mai mult o cultură a epocii de piatră. Pe când aici e o întreagă civilizaţie şi o istorie continuă în spate. În Australia, de exemplu, pământul este nisipos, mişcător şi poţi să sapi chiar şi patru metri, pentru că de-abia dacă dai peste cine ştie ce unealtă din piatră. În România, în schimb, am săpat 20 de centimetri şi am dat peste obiecte din fier, din bronz, monede şi chiar bijuterii”, explică entuziast tânărul australian.
“Am fost mai fericit la voi, decât acasă”
Cât s-au aflat în judeţul nostru, tinerii au încercat să nu stea degeaba. Au fost la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la Braşov, la Bran, au văzut cetatea Poenari. Şi, dacă îi întrebi ce le-a mai plăcut, în afară de hunedorenii care le-au devenit dintr-o dată foarte apropiaţi şi foarte dragi, îţi vor spune – deşi se tem că o să pară un clişeu – că e vorba despre peisaj.
“Australia e foarte… plată, roşie şi nisipoasă”, ţine să explice Luke, australianul. “În sud-est, zona în care locuiesc eu, nu e chiar aşa de arid, sunt şi ceva dealuri, însă chiar şi aşa e complet diferit faţă de ce aveţi voi aici. De fapt, am fost mult mai fericit aici decât acasă, în Australia. Culmea e că m-am simţit acasă în România! La petrecerea de la stână, de exemplu, ne-am distrat de minune, deşi nici ciobanul şi nici copiii lui nu ştiau engleză. Acolo am cam simţit bariera comunicaţională. Dar am servit mâncare foarte gustoasă, iar Marius a venit cu arcul lui dacic şi am învăţat şi noi să-l folosim. Totuşi, dacă stau să mă gândesc, poate că ar fi şi o chestie care nu mi-a plăcut: duşurile reci. Cred că ăsta ar fi singurul lucru care ar putea fi îmbunătăţit…
Pălincă de Australia
Allan Smith, australianul aterizat – şi la propriu, şi la figurat – tocmai din Melbourne (Australia), s-a distrat pe cinste pe seama gazdei lui hunedorene. Zice că aşa ceva n-a mai văzut niciodată. Desigur, în Melbourne nici n-are cum să se întâmple, dar prietenia asta “la cataramă” cu vecinii din sat nu se prea întâlneşte nici măcar în zona rurală a Australiei.
“Ori de câte ori ne întâlnim cu gazda noastră, care e o femeie minunată, ne întreabă: «Ţuică?». Ne place ţuica foarte tare şi chiar ne gândeam, eu şi Luke, să învăţăm cum se face ţuica la cazan şi să ne preparăm chiar noi propria pălincă, în Australia, ca să avem şi acasă gustul românesc. Şi îmi mai place faptul că aici e totul foarte, foarte verde, ceea ce n-o să vezi prea des în Australia. Nu că nu e deloc, dar, de obicei, aşa de multă verdeaţă cum e aici peste tot, în România, nu vei întâlni în Australia decât pe terenurile private sau, în anumite zone, mult în afara oraşelor. În plus, mai e şi ospitalitatea. În România toată lumea se salută cu toată lumea şi ne salută şi pe noi. Nu fac asta numai pentru că noi suntem australieni, ci ăsta e obiceiul lor de zi cu zi. Pur şi simplu, ieşi pe băncuţă în faţa porţii, stai şi priveşti lumea, iar cei care trec te salută de parcă te-ar şti de-o viaţă”, spune Allan.
“Nu aveţi voie să rataţi Transilvania!”
De asta şi speră să reuşească să revină. Dacă o să-şi permită. Excursia asta l-a costat în jur de 12.000 de lei şi a trebuit să economisească ceva timp ca să-şi împlinească visul, mai ales că abia ce şi-a cumpărat o casă în Melbourne.
“Chestia asta cu săpăturile e ceva de necrezut: adică, pe de-o parte, te gândeşti: «Doamne, să vezi c-o să fac praf tot ce e dedesubt cu hârleţul ăsta!», iar pe de altă parte, atunci când descoperi ceva, un obiect sau un fragment dintr-un obiect, fie el un ciob cât de mărunt… îţi vine să strigi: “Mamă! Am găsit un fragment de os, sau o ţiglă romană sau… pur şi simplu am găsit o piatră! O piatră care pentru alţii nu valorează nimic. Dar e piatra ta, pentru că tu ai descoperit-o, şi-ţi place, şi e incredibil de frumoasă! Când o să ajung acasă, primul lucru pe care o să-l spun când o să mă întâlnesc cu prietenii mei va fi: «Credeţi-mă, trebuie să mergeţi până acolo! Nu aveţi voie să rataţi Transilvania!»”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.