Editorial: Victime colaterale ale generalizării

Cum se poate numi un om care readuce la viaţă îngeraşi? Da, există astfel de oameni în secţiile de nou-născuţi din spitalele româneşti. Chiar la Deva am auzit despre două doamne doctor care vin de acasă, în halat şi papuci de casă, ori de câte ori un micuţ de 700 – 800 de grame născut prematur, aflat în terapie intensivă, are nevoie de ajutorul lor.

Mi s-a întâmplat să o văd, de exemplu, pe una dintre doamnele doctor venind de acasă de trei ori într-o noapte pentru a resuscita trei nou-născuţi a căror viaţă atârna de un fir de grosime nanometrică. Şi, nu, nu era de gardă. Era în timpul liber.

Sunt absolut sigur că mai există prin judeţ şi alţi medici care fac la fel. Cum se poate numi un om care scoate inima unui adult de la locul ei, o ţine în mână, o “repară”, după care o pune la loc? Sunt şi asemenea doctori în spitalele hunedorene. Seria exemplelor poate continua. Probabil că vă-ntrebaţi deja de ce nu dau şi nume. Pentru că nu vreau ca respectivii medici să-şi atragă comentarii răutăcioase din partea colegilor ori a superiorilor. Probabil că nu există doctor fără de greşeală, pentru că şi în acest domeniu se aplică vorba din bătrâni care zice că doar cine nu munceşte nu greşeşte. Diferenţa este că, uneori, o greşeală medicală poate însemna o viaţă stinsă, e drept. Din fericire, pe la noi prin judeţ nu am mai auzit de asemenea cazuri în ultimii ani.

Să revenim însă la doamnele doctor care readuc îngeraşii la viaţă. Îşi fac treaba bine, chiar foarte bine. Sunt însă nevoite să facă lobby pentru un pat nou în plus, pentru un aparat scump de care au nevoie, să caute singure sponsorizări. Nu se plâng însă public. Am aflat indirect. Asta pentru că managerii sistemului sanitar de la noi sunt mai preocupaţi de planuri, statistici şi raportări care să dea bine. Nu au ei habar de ridicolul situaţiei în care un medic este nevoit să-i facă pacientului o listă cu ce trebuie să cumpere de la farmacie imediat după ce este internat.

În loc să fie lăsaţi să-şi vadă exclusiv de treaba lor, medicii de la noi sunt apăsaţi de sarcini administrative, mai ales cei de familie. Pentru birocraţii sistemului, mai importante sunt raportările completate la timp decât timpul acordat efectiv pacientului.

Şi, totuşi, sunt medici care se ocupă şi de pacienţi şi de hârţogăraia inutilă. Strâng din dinţi şi merg mai departe. La fel cum strâng din dinţi în momentul în care toţi medicii sunt băgaţi în aceeaşi oală a celor interesaţi exclusiv de bani. Asta cu toate că stresul cel mai mare al multora dintre ei este de fapt cearta cu managerul spitalului, cu şeful de secţie, ori cu directorul economic legată de nevoile medicale ale saloanelor şi sălilor de operaţie.

Recent mi s-a dovedit, din nou, că mai sunt şi medici interesaţi doar de meseria lor. Câţi anume, greu de estimat. Despre ei nu prea vorbeşte nimeni, însă. Stau în umbră şi încearcă să-şi facă treaba într-un sistem ale cărui motoare vechi fumegă de zor de 20 de ani încoace.

Speram că, până când voi fi terminat de scris aceste rânduri, voi găsi un cuvânt ce să numească omul care resuscitează îngeraşi de câteva zile şi câteva sute de grame. N-am reuşit.