Mirosul ademenitor de pită (pâine – n.r) proaspătă, care încă se perpeleşte în cuptorul vechi, din spatele casei, învăluie curtea şi îi face nerăbdători pe membrii familiei, care aşteaptă să se înfrupte din “bulgării” aurii. Leonida Stan, o gospodină de 59 de ani din satul Bocşa, îi răsfaţă săptămânal pe ai săi cu pâine şi plăcinte de casă, pregătite după reţete transmise din generaţie în generaţie, moştenite de la mama sa. Cu toate că există boltă (magazin – n.r) în sat, iar copiii săi merg la oraş măcar o dată pe săptămână, femeia se încăpăţânează să nu cumpere pâine, ci să o facă în casă, doar din ingrediente sută la sută naturale, produse de familie.
Grâul din care este făcută făina pe care Leonida o foloseşte la pâine şi la plăcintele sale este recoltă proprie, din holda (teren – n.r.) familiei Stan.
Grâu neerbicidat, pentru pâine “eco”
Pentru a evita ca produsele chimice să ajungă în “alimentul cel de toate zilele”, oamenii nu au erbicidat grâul, ca să-l “salveze” de buruieni şi de scaieţi, ci au ales să-l plivească manual, aşa cum se proceda şi cu zeci de ani în urmă. “Am avut cam 20 de arii de grâu. Pe tot l-am plivit cu mâna. Scaieţii şi buruienile le-am adunat în poniavă (o bucată mare de prelată – n.r) şi le-am dat foc la sfârşit.”, povesteşte Leonida. Oamenii au apelat la o maşină agricolă doar pentru treierat, evitând efortul pe care îl presupunea cu ani în urmă îmblătitul manual, după ce spicele erau secerate. Bocşenii se mândresc anul acesta cu o recoltă de grâu îmbelşugată. “Anul ăsta, o fost un an foarte bun pentru agricultură. N-am mai avut aşa grâu fain de mult. O fost şi ploaie pentru rod bogat, şi soare să prăjească bine bobul. Sigur o sa iasă făină calitatea întâi din grâul ăsta.”, îşi dă cu părerea gospodina, bucurându-se că, în acest an, nu va mai fi nevoită să şi cumpere grâu, pentru a-şi plămădi bunătăţile.
A luat “lecţii” de făcut pită de la mamă şi soră
Leonida a deprins “alchimia” pâinii de copilă. Îşi aminteşte că primele pâini le-a frământat pe la vârsta de 10 ani. “Eram cât fata asta când mă ocoşeam (amestecam – n.r) la făcut de pită, pe lângă mama şi soră-mea mai mare”, spune Leonida arătând cu duioşie spre nepoata sa, care pare să fi moştenit hărnicia femeilor din familie şi “roieşte” precum o albină pe lângă bunica sa, gata oricând să o ajute la pregătirea pâinilor.
Acum, o zi pe săptămână Leonida are “program de pită”. Se trezeşte pe la 5 şi, până-n amiază, dă gata pitele care îi satură familia timp de o săptămână. Cu toate că nu e uşor să se lupte cu “muntele” de aluat, femeia nu se plânge de efort. “Nu mi-i greu să fac pită. Am făcut eu pită şi plăcinte şi pentru uspeţe (nunţi – n.r) şi m-am descurcat. Mama făcea în cuptor pentru şapte copii şi nu se plângea. Cum să mă plâng eu că fac pentru patru persoane, mai ales că mă mai ajută şi noră-mea la frământat?”, mărturiseşte ea.
Reţetă veche, reuşită garantată
Drojdie, sare, apă călduţă şi puţin oţet, acestea sunt ingredientele pâinilor Leonidei. Din aceste ingrediente aflate la îndemâna oricui, femeia pregăteşte pite gustoase, cu coajă fragedă, aurie, care cresc până ies din tăvi, dovedind priceperea “brutăresei”. Aceasta mărturiseşte că secretul pitelor sale este stropul de oţet: “Oţetul ţine pita să nu se strice peste săptămână. O dată, însă, am uitat să îl pun în aluat şi nici nu mi-o ieşit pita cum se cade, s-o şi stricat iute.”, îşi recunoaşte gospodina, unul dintre puţinele “eşecuri” în pregătirea pâinii.
De obicei, Leonida pregăteşte aluatul de seara. A doua zi, se trezeşte cu noaptea-n cap şi îl frământă până “asudă grinda” şi oboseşte gospodina. Aluatul frământat trebuie să fie lăsat apoi “la ridicat” cel puţin trei sferturi de oră. Pe când se împlineşte timpul, femeia pregăteşte cuptorul, operaţiune importantă pentru reuşita pâinii. Vatra e gata să primească pâinile “când se luminează cerimea”, adică atunci când fumul iese din cuptor, iar jăratecul doar mocneşte. “Până o trăit mama şi o fost în putere, îmi ardea ea cuptorul. Când o trebuit, m-am învăţat şi eu. Am mai greşit la început şi am ars pitele, dar le-am bătut bine şi tăt or fost bune. Aşa îî până te înveţi.”, îşi aminteşte Leonida cum a învăţat să controleze cuptorul vechi de peste 40 de ani, în care îşi coace bunătăţile.
Vărzarele sau “pizza” ţărănească
Femeia nu se lasă niciodată până nu umple cuptorul. Pe lângă pâine, mai pregăteşte de fiecare dată măcar vreo două tăvi de vărzare (plăcinte din aluat de pâine, cu diverse umpluturi – n.r), specialitatea casei. “Când fac pită nu lipsesc nici vărzarele. În funcţie de sezon le umplu ba cu varză dulce, ba cu frunze de lobodă, ba cu brânză. Tare mult ne plac. În dimineaţa în care fac pita, aia ni-i mâncarea. Îs un fel pizza ţărănească.”, îşi descrie Leonida obiceiul.
Când aluatul a crescut, iar cuptorul este gata, femeia pregăteşte tăvile cu sprinteneala unei adolescente. Nu-i poţi urmări cu privirea mâinile în timp ce dă formă pâinilor şi împătureşte vărzarele ca pe nişte plicuri. Cu mişcări sigure, vâră fiecare tavă în cuptor, folosind o lopată veche, de lemn. Dacă pomeneşti despre o lopată nouă, îţi răspunde prompt că nu se poate lăsa de cea veche, fiindcă o moşteneşte de la mama.
După ce închide cuptorul, Leonida are parte de un ceas – două de respiro. Cam atât durează până se coc “bulgării de aur”. Efortul femeii este deplin răsplătit de plăcerea cu care cei dragi se înfruptă din pita şi plăcintele proaspete. Un cuptor de pâine ajunge familiei Stan cam o săptămână. Când se termină, mama Nida, cum o alintă familia, o ia de la capăt, respectând tradiţia făcutului de pită, împământenită în familia sa de generaţii.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.