Ultimii ani ai olăritului în Ţara Zarandului

Sărbătoarea meşterilor populari din Ţara Zarandului a adunat duminică ultimii cinci artizani ai lutului şi lemnului. Cel mai tânăr olar are 76 de ani, aşa că destinul meşteşugului se apropie de final. Încă vreo câţiva ani şi, dacă hunedorenii nu vor învăţa să transmită aceste tradiţii tinerilor, după ce ultimii meşteşugari vor închide ochii, ele vor rămâne o vreme simple amintiri. Apoi, când nici fii şi nepoţii meşterilor nu vor mai fi, tradiţiile bunilor noştri vor fi uitate pentru totdeauna.

Şade pe un scaun pliant pescăresc, lângă portbagajul unei Skoda. E duminică. Abia ora 10 dimineaţa, dar platoul de la Obârşa e înălţat mult în sus, spre soare, aşa că a început deja să încingă bine feţele vizitatorilor. Primii târgoveţi. Şeful de la APIA Hunedoara, care îşi cumpără un ulcior de pământ de la meşterul de alături şi alţi câţiva săteni treziţi cu noaptea-n cap. Ca să ajungă aici, pe platoul unde flutură zeci de steguleţe tricolore şi de unde valea se deschide largă înspre Munţii Apuseni, Miron Betea, din Dobrot, a urcat vreo patru kilometri, cocoţându-se cu maşina pe nişte coline abrupte, presărate cu pruni grei de rod. Anul ăsta locuitorii din Tomeşti o să aibă prune, nu glumă, şi-a zis nenea Miron. “Ia uite, cum s-au rupt de greutate crăcile alea…” N-a mai fost cine să le pună proptele. Tinerii sunt tot mai puţini în satele din Ţara Zarandului, minele s-au închis… Nu mai are cine. Noroc cu feciorul ăsta al lui, care a trecut şi el de 50 de ani. A venit să-l ajute. I-a cărat oalele până sus, pe deal şi după ce au parcat, luând seama la semnele şi fluiericea poliţiştilor, s-au apucat să le întindă în dreptul maşinii, direct pe iarbă.

“Am fost 300. Mai suntem doar trei”

Dacă-l rogi să-ţi spună care mai e viaţa meşteşugarilor olari, Miron Betea te întâmpină cu un zâmbet pe jumătate şugubăţ şi pe jumătate amar. “Păi, ce să mai spun, domnişoară. Că am tot spus şi nu s-o schimbat nimic. Avem nevoie de sprijin ca meşteşugul ăsta să nu moară şi trebuie atraşi tinerii, finanţaţi cumva. Cineva să le dea nişte bani ca să înceapă. Eu, de exemplu, am carnet de moţ şi n-ar trebui să plătesc vamă. Dar pe mine tot mă taxează. Nu contează că am carnet de moţ sau n-am. Anii trecuţi am crescut 10 purcei. Am alergat cu actele păstă tot, că trebuia să-mi dea subvenţie, şi după aia nu mi-o dat nici 5 bani. Toţi îs mincinoşi… Am fost 300 de olari aici, în zonă şi acum am mai rămas doar noi trei!”, oftează nenea Miron cu amărăciune, în timp ce-şi îndreptă ochii, arătând înspre Mircea şi Petru Borza. Ceilalţi doi bătrânei te privesc şi clipesc molcom a resemnare. Aşteaptă cuminţi cumpărătorii în spatele oalelor smălţuite, pe scaunele lor pliante, pescăreşti. Nenea Miron zice că s-ar putea trăi binişor din meşteşugul ăsta. Numai că… nu acum. Lumea nu-şi mai cumpără oale de lut. Acuma toţi vor inox şi teflon şi cine ştie ce alte drăcii. N-or să fie alea niciodată aşa de bune ca oalele şi urcioarele de lut, dar Miron Betea ştie că un amărât de olar de 77 de ani nu are cum să se pună de-a curmezişul în calea progresului. Cât a fost tânăr a lucrat ca fierar şi strungar pentru minele din zona Bradului, dar acum s-au închis toate…

Cum am dat sănătatea pe boală

Altădată se vindeau bine oalele de pământ în care gospodinele îşi preparau bucatele. Ciorbă, varză scăzută cu costiţă, friptură şi sărmăluţe… să te lingi pe degete. Iar ulcioarele le luau oamenii cu ei, la câmp: la ţarină, la coasă… Luai ulciorul în traistă, îl doseai sub un pic de pământ şi aveai apă toată ziua, ca să te răcoreşti şi să scapi de arşiţă. Astăzi la câmp nu prea mai merge nimeni. Cel puţin nu pe câmpurile noastre, ale românilor. Mulţi dintre copiii de altădată ai satelor au învăţat meserii şi s-au mutat la oraş, alţii au plecat ca să muncească tot câmpurile şi grădinile. Doar că… ale altora. S-au dus în Germania, în Spania, în Italia, ba au ajuns şi-n Danemarca. Ăia puţini care mai merg, totuşi, la câmp îşi iau la ei apă sticle din plastic. Sunt mai uşoare şi ăsta e un lucru tare bun. Numai că oamenii nu ştiu cât de toxice sunt substanţele alea din plastic. Apa dintr-o sticlă de plastic lăsată în soare poate fi încărcată cu ftalaţi, care produc dezechilibre hormonale şi cresc riscul de apariţie a cancerului de sân, uterin sau de prostată. Mai ales băuturile acide, cum sunt oţetul, alcoolul şi borşul atrag otrăvurile din recipientul numărul unu al ultimelor decenii. Nenea Miron nu ştie prea bine cum le zice chimicalelor ăstora şi nu cunoaşte nici numele afecţiunilor pe care le generează ele. Ştie că nu sunt bune deloc şi că dau o mulţime de “boli” şi asta îi e de ajuns.

Pământ românesc, smalţ din Ungaria

Are o pensie de numai 350 de lei. De asta aşteaptă ore în şir pe scăunelul lui, sub umbrela roşie, cu sigla Coca-Cola, ca moţii să-i cumpere oalele şi spre seară să plece acasă. Meseria asta nu e una profitabilă. “Nici nu mori, da’ nici nu trăieşti”, răbufneşte înfundat olarul din Dobrot. Odinioară moţii îşi făceau în casă toate cele trebuincioase, de la pereţii odăilor, până la cele mai migăloase obiecte de decor, care le bucurau inima. Astăzi, oamenii au uitat cum se lucrează toate acestea. Iau totul de-a gata, mai ales din afară, de peste graniţe, de parcă la noi n-ar mai fi de trăit… Dac-ar mai fi cineva dornic şi destul de vrednic să înveţe meserie i-ar trebui vreo doi ani, ca să poată fi numit meşter. “Ar faşe de la mic la mare. Mai întâi căni, după aia oale şi, la urmă ulcioare. Trebui să le înveţi pe rând şi să ştii de unde să iei pământul anumit pentru oale. E muncă multă şi nu se mai găseşte nici smalţ. Eu iau de la ocazii, care cum pot să-l prind. De pe internet. Înainte se făcea şi la noi, dar acum s-o desfiinţat. Nu se mai găseşte decât în Ungaria”, explică nenea Miron. Băiatul lui a făcut o şcoală de tâmplărie, iar nepotul e medic veterinar, aşa că nimeni n-o să-i ducă meşteşugul mai departe. Miron Betea ştie asta. La fel cum ştie că, în doi-trei ani, târgurile meşteşugarilor s-ar putea să rămână fără olari. Uite, ulciorul ăsta, de pildă, l-ar da cu 50 de lei, că ar merita, da’ nu-i dă nimeni atâta pe el. E făcut din şase părţi, iar meşterul a pus în el, înainte să-i adune “gulerul”, două bobiţe de pământ ars. Când vrei să clăteşti ulciorul pui în în apă curată şi îl clatini bine pe toate părţile. După aia îl clăteşti şi… gata. N-ai nevoie nici măcar de un gram de detergent. Nu îndrăzneşte că ceară pe el 50 de lei. O să zică şi el… 30 de lei, acolo, şi-o să primească 20. E bine şi aşa. Decât deloc…

Tradiţii, adică bani şi locuri de muncă

La doi paşi vinde oale de lut Petru Borza. Are 81 de ani şi-a pregătit pentru sărbătoarea meşterilor populari zeci de căni, oale pântecoase şi ulcioare. În spatele lui e maşina, scăunelul şi nelipsita umbrelă de soare. Nici la el acasă n-o să continue nimeni meşteşugul. I-a mai arătat nenea Petru cum se face o oală de lut unui nepot, dar bătrânul Borza e convins că băiatul n-o să facă meseria asta. Când va închide el ochii, atunci şi roata de olărit se va opri pentru totdeauna. Ăsta le e destinul. Olarii care-au avut nepoate nu s-au folosit nici atât. E nevoie de mâini vânjoase, pentru că oalele de la Obârşa sunt largi şi încăpătoare, nu precum cele de la Horezu, mititele şi pictate, mai mult ca să le pui pe pereţi…

Aşa e Cornel Banciu, dogarul din Dobrot, care-a venit cu butoiaşe rotunjoare pentru vinars şi răchie, pictate cu grijă peste cepuri, cu roşu aprins. Are şi el o nepoată. E profesoară la oraş. Şi cum să pui o fată să mânuiască unelte care dintotdeauna au fost ţinute de mâini puternice, de bărbat? Cei trei olari şi doi meşteri ai lemnului spun că, dacă lumea nu le mai vrea produsele, prinsă în goana după modernitate, s-ar putea face măcar un centru turistic unde să vină copii din alte judeţe sau chiar din alte ţări şi să-nveţe arta olăritului. Occidentalii au înţeles înaintea noastră că obiceiurile astea sunt nepreţuite şi pot învia, de-a dreptul o comunitate, aducând turişti şi-nvăţându-i să trăiască mai curat şi mai sănătos. De-asta meşterii cred că aşa ceva s-ar putea face şi la noi. Copiii sunt dornici să-nveţe să modeleze cu palmele lor mici pământul roşietic de prin văgăunile din Ţara Zarandului. Dar pentru asta e nevoie ca un om puternic, care să aibă curajul de-a începe un proiect prin care trecutul bunilor de la sate să capete valoare şi să aducă bucurie şi sănătate oamenilor din prezent şi din viitor. Însă meşterii populari din Ţara Zarandului se apropie de capătul vieţii şi încă, din păcate, n-au găsit acel om…

Galerie foto