Editorial: Kibbutz

Pe la începutul secolului 20, câţiva tineri entuziaşti din Europa de Est, sătui de excesele antisemitismului, s-au mutat în zona aridă a lacului Kineret, ca să înceapă aici o viaţă nouă. Au fost suficient de “nebuni” încât să spere că – în ciuda tuturor aparenţelor – aici, pe dealurile acestea pietroase, nisipoase şi aride, vor putea să trăiască o viaţă îmbelşugată. Lipsiţi de experienţă în agricultură, confruntându-se cu lipsa surselor de apă şi având la dispoziţie sume infime, membrii primului kibbutz păreau să nu aibă nicio şansă. Multora le-a trecut prin cap că locul lor nu este în pustiu, pe care vroiau “să-l înveţe” să înflorească. Ci, mai degrabă, în stabilimentele pentru oamenii cu mintea dusă, căci tinerii aceştia putea fi numiţi doar cu mare îngăduinţă nişte visători.

Principiul de funcţionare al noii comunităţi se baza pe proprietate comună, egalitate, cooperare, viaţă cumpătată şi responsabilitate. În teorie, aducea bine de tot cu modelul de funcţionare comunist. Nucleul ideatic al funcţionării unei asemenea aşezări este: “Se ia de la fiecare, după posibilităţi, pentru fiecare, în funcţie de nevoi”. A fost nevoie de câţiva zeci de ani de muncă şi efort uriaş, pentru ca agricultorii din deşertul israelian să culeagă roadele viselor şi speranţelor pe care le aveau în cap tinerii entuziaşti de la început de secol. Astăzi kibbutz-urile funcţionează încă. E drept că, de-a lungul timpului, ele s-au confruntat cu grave probleme economice, ba chiar au ajuns foarte aproape de pragul falimentului. Era oarecum de aşteptat ca aceste comunităţi să aibă de înfruntat dificultăţi majore, având în vedere mai ales punctul de la care au pornit. De altfel, nicio organizare socială umană nu va fi vreodată perfectă. Imperfecţiunea este trăsătura care ne defineşte poate cel mai bine pe noi, oamenii. Şi totuşi, în ani, kibbutz-urile s-au dezvoltat atât de mult, încât au devenit suburbii ale marilor oraşe sau chiar mici orăşele de sine stătătoare, cu case, grădiniţe şi şcoli, magazine, clinici medicale, cantine, case de cultură, biblioteci şi bazine de înot. În imediata apropiere sunt amplasate fermele de animale, iar ceva mai departe se întind culturile agricole.

Un consiliu general, gândit ca un forum public, pe principiile agorei antice, unde fiecare îşi poate spune părerea, stabileşte politicile, aprobă bugetul kibbutz-ului şi primirea de noi membri.

Care este, însă, secretul succesului agriculturii în deşert? În mod paradoxal, nu “ingineriile financiare”, nu mita, nu şmenul. Ci munca grea, combinată cu inovaţii de ultimă oră. Astfel au reuşit fermierii israelieni să transforme pustiul în adevărate terenuri agricole acoperite cu culturi de cereale, legume, ba chiar şi cu flori de un colorit intens. Astăzi, există deja trei generaţii care s-au născut, au crescut şi trăiesc în aceste comunităţi. Privite de departe, kibbutz-urile şi terenurile lor cultivate cu splendide orhidee, de exemplu, par un fel de experimente extraterestre.

Şi, pe câtă muncă stă în spatele colinelor pătate de un verde crud, aşteptând pârguiala, pe atâta poezie se întinde înainte, în această poveste a oamenilor care-au înflorit deşertul. De la ei, chiar şi din greşelile şi eşecurile lor, avem de învăţat o mulţime de lucruri, dar de înţeles unul singur: iată că se poate. Cu o singură condiţie: să vrei! Să nu te laşi iremediabil cuprins de sistem, să ai curajul de a pune la punct o strategie bine gândită, care (cu multă trudă, e drept) să te ducă până acolo unde ai visat.

Îmi doresc ca într-o zi roadele pe care alţii le-au obţinut în deşert să poată fi obţinute şi pe cele mai fertile terenuri din Europa. Pentru că nu pot să nu-mi amintesc. Am citit asta undeva. Era prin 1929 când un muzeu al solurilor, deschis în Statele Unite, a cerut şi României să trimită câteva mostre, pentru colecţia instituţiei. Românii s-au conformat imediat şi au trimis mai multe pachete cu sol din Câmpia Bărăganului. După o vreme, americanii, sideraţi, au trimis o scrisoare autorităţilor din România: “Vă mulţumim pentru amabilitatea cu care aţi răspuns cererii noastre, însă la mijloc trebuie să fie o neînţelegere. Noi v-am cerut sol obişnuit, nu pământ fertilizat cu îngrăşământ”.

Şi-mi mai amintesc cum un parlamentar britanic aflat în vizită în România mi-a spus cândva, după ce coborâse în repetate rânduri din maşină, pentru a lua în palme câte un pumn de pământ negru din locurile în care se oprea: “Vin dintr-un loc unde solul este arid şi roşu. Nu poţi cultiva mai nimic pe el. Pe când voi, românii, aveţi pământ negru şi bogat şi la câmpie, şi pe vârf de munte! Literalmente staţi pe o comoară! Ce păcat că aţi rămas atât de săraci!”.

Kibbutz? Chibiţ?