Istoria scoasă de sub autostradă

Culturi inedite şi obiceiuri neobişnuite – fragmente dintr-o viaţă care a început pe Valea Mureşului, lângă Şoimuş, este acum reconstituită din cioburi şi aşchii de către arheologii care au lucrat aici toată vara. În cele câteva luni de săpături, bilanţul este impresionant în toate siturile deschise de-a lungul tronsonului de autostradă Deva-Orăştie – mii de obiecte valoroase ajung în muzeele din ţară, în timp ce experţii vor avea de lucru ani întregi în încercarea de a reconstitui un puzzle imens, întins pe durata a mii de ani de locuire.

Şantierul arheologic Şoimuş II, mijloc de noiembrie – deşi e trecut de prânz, soarele reuşeşte doar să lumineze câmpul deasupra căruia frigul muşcă neîndurător epidermele. Curenţii de pe Valea Mureşului flutură pletele celor doi arheologi care par mai mult nişte exploratori bărboşi de Pol Nord decât doctoranzi chitiţi pe istoria neamului. Îi ajută mult şi peisajul selenar din jur – un mic deşert ras de lamele utilajelor, cu gropi prăpăstioase scobite de cazmalele deţinuţilor de la Bârcea, în unghiuri drepte. Totul este completat de un cort militar şi o baracă mobilă cu roţi, unde cineva a acoperit inscripţia STRABAG cu un steag – simbolul rebelilor.

Arheologul Marius Barbu, de la secţia Sarmizegetusa a Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane, coboară din remorcă precum un Hamlet, cu un craniu în mâna dreaptă şi o mulţime de explicaţii pentru neştiutorii din faţa sa: “Craniul este foarte bine conservat. Credem că a fost decapitat. L-am găsit aruncat în una dintre gropile aparţinând celei mai vechi locuiri găsite aici, locuire care aparţine de cultura Tiszapolgár. A fost decapitat şi apoi căpăţâna a fost fiartă ori lăsată la descărnat, pentru că nu mai are mandibulă şi nici vertebre cervicale. Atunci când tai capul cuiva mai rămân două – trei vertebre… Unul dintre cei decapitaţi are peste 22 de ani, altul este mult mai tânăr”. Bănuiesc arheologii un caz de canibalism? “Canibalism… nu ştim exact, poate a fost un gest ritualic, cert este că nu a fost mâncat, să zicem, de foame”. Craniul împreună cu o altă bucată de calotă craniană, descoperite laolaltă, le certifică arheologilor o nouă teorie: locuitorii acelor timpuri nu erau deloc nişte “cuminţei”: “Pe unul dintre cranii se observă urme de lovituri atât pe partea dreaptă, cât şi pe stânga, nu ştim cu ce a fost lovit, ce arme foloseau. De-abia descoperiseră cuprul!”.

Premiere în arheologie

De fapt, arheologii au descoperit aici primii mineri, sigur din întreaga Transilvanie, posibil chiar “primii mineri ai ţării”. Până la 100 de familii se înghesuiau în micuţa aşezare de pe Valea Mureşului apărată cu şanţuri. Era un trib neolitic care, undeva în jurul anului 6000 înainte de Christos, adăpostea primii oameni care exploatau cuprul descoperit de ei, peste Mureş, în zăcământul aflat la un kilometru depărtare de aşezare, o mină acum închisă: “Cert, aici au apărut primii mineri din Transilvania, poate şi pentru că imediat în apropiere este mina de la Deva. Este posibil ca, în acea perioadă, să fi existat filoane de suprafaţă, pentru că nu trebuie să ne imaginăm că săpau în zăcământ precum într-o mină, în prezent. Mergeau pe filon, la mică adâncime, şi căutau filoane cu puritate mare. Sursa de cupru e foarte aproape, dar metalul nu abundă, nu trebuie să ne gândim la tone de cupru, noi am găsit aici câteva bijuterii, câteva mărgeluşe, eventual arme, dacă apucau să facă din cupru, era un produs totuşi de lux, nu sunt produse care se folosesc uzual”, explică Marius Barbu şi deschide câteva pungi care adăpostesc obiectele din cupru descoperite aici – câteva mici mărgele albastre de cupru coclit: “Am găsit câteva mărgele de cupru aparţinând culturii Tiszapolgár, nu cred că acestea erau purtate de femei, pentru că în acea vreme trebuia să fii «cineva» ca să îţi permiţi asemenea podoabe. Probabil că au aparţinut unui şef care le-a pierdut şi aşa le-am descoperit noi, fiindcă nu abandonezi voit aşa ceva. Bărbaţii purtau asemenea podoabe”.

Aceasta este cea mai veche locuire găsită în zona Şoimuş, pe şantierul tronsonului Deva-Orăştie, şi cea mai interesantă: “Este o aşezare veche, pe care o datăm undeva prin 6.000 înaintea erei noastre. Din fericire, suntem norocoşii care au cercetat integral asemenea aşezare de tip Tiszapolgár, un lucru unic în România, posibil şi în Ungaria”, explică şeful şantierului, Costin Þuţuianu, de la Muzeul din Deva. Aşezarea de la sfârşitul neoliticului se întinde pe o lungime de 150 de metri de-a lungul luncii Mureşului, pe o lăţime de 70-80 de metri. “Partea dinspre râu este apărată natural, dar pe celălalte trei laturi am găsit şanţuri de apărare. Dacă punem acest lucru cap la cap cu craniile, ajungem la concluzia că triburile se luptau între ele pentru teritorii sau pentru sursele de cupru. Oamenii din Tiszapolgár aveau aşezări fortificate, cu şanţuri de apărare, deci aveau conflicte, pentru că nu te apuci să fortifici o aşezare degeaba. Înainte de asta se credea că erau nişte populaţii liniştite, care se ocupau cu agricultura, dar descoperirile de aici ne arată că aveau conflicte şi o viaţă zbuciumată”, crede Marius Barbu. În afară de minerit, în acea perioadă membrii tribului se ocupau şi cu agricultura şi pescuitul. O dovedesc numeroasele resturi de unelte de piatră sau din os. Fiecare casă are o groapă de provizii care era săpată, unele chiar şi la 1,90 metri adâncime, apoi Ii se dădea foc pentru a obţine nişte pereţi relativ impermeabili, iar stratul de arsură ferea cerealele adăpostite acolo de rozătoare.

Migraţii prin timp

Locuinţele sunt la mică distanţă una faţă de alta, se trăia “înghesuit”, iar arheologii apreciază că tribul care a locuit aici era format din câteva zeci până la o sută de familii. “Sunt locuinţe din lemn, cel mai probabil rentangulare, cu pereţi drepţi, unicamerale. Trăiau la comun. Erau nişte oameni de talie mică, aveau în medie 1,60 m. Vă daţi seama ce a însemnat pentru ei venirea indoeuropenilor la care femeile aveau 1,90 m”. Dacă Tiszapolgár sunt nişte triburi care vin dinspre actuala Ungarie, indoeuropenii vin dinspre Asia Mică: “Dacă cei din Tiszapolgár sunt primii mineri şi fac agricultură, cei de după ei, cunoscuţi de noi drept “cultura Coţofeni”, sunt păstori şi agricultori, la fel ca cei din epoca bronzului, din cultura numită Wietenberg, care au aici o mulţime de locuinţe şi de la care ne-a rămas multă ceramică, dar avem şi vreo două complexe din Cultura Basarab, două din epoca dacică dintr-o perioadă anterioară Regelui Burebista”.

Cultura Coţofeni este una de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, o perioadă de circa 700-800 de ani: “Am descoperit aici locuinţe foarte interesante, aparţinând primilor indoeuropeni care vin din stepele Asiei şi nordul Mării Negre. Probabil că diferenţa de talie a contat mult atunci când i-au cotropit pe cei găsiţi aici. Noii veniţi sunt păstori, seminomazi şi preferă dealurile, dar aici s-au aşezat pe marginea Mureşului, încă nu ştim de ce. La Şoimuş, aceştia nu mai respectă linia fortificaţiei şi sunt mai puţini decât cei din Tiszapolgár”, spune Barbu. Arheologii au descoperit apoi urme din epoca bronzului, de fapt, o adevărată locuire datând de acum aproape 4000 de ani: “Sunt o mixtură a vechii populaţii, sunt războinici, dar şi pescari şi aveau o aşezare destul de răsfirată, cu circa 10-20 de locuinţe decopertate pe tronsonul cercetat în aceste luni la Şoimuş. Făceau şi comerţ pentru că, pentru a obţine bronz, pe lângă cuprul pe care îl aveau aici aproape, aveau nevoie de cositor, plumb sau arseniu, metale pe care nu le găseşti la noi, cele mai apropiate zăcăminte sunt cele din Boemia”. Şi tot din epoca bronzului datează şi o altă descoperire interesantă pentru specialişti: patru schelete găsite într-o singură groapă: “I-am găsit îngropaţi, aşezaţi în genunchi, cu mâinile legate la spate. Doi, sigur sunt bărbaţi, cu restul avem dubii, o să se pronunţe specialiştii”, explică Marius Barbu.

Grâu, scoici şi peşte

S-au găsit şi o mulţime de unelte din os datând din epoca bronzului, iar cutiile arheologilor sunt pline de plantatoare, săpăligi sau perforatoare din os, multe tăiate şi apoi şlefuite din corn de cerb, altele găurite pentru cozile de lemn ale uneltelor cu care aceste populaţii lucrau pământul. Se hrăneau cu cereale, pe care le adăposteau în gropi săpate în podeaua casei, care funcţionau precum un frigider. “Datând din epoca bronzului, în cultura Wietenberg, găsim şi cele mai multe resturi de scoici, semn că le plăceau foarte mult”, explică Barbu de lângă o asemenea grămadă de scoici extrase dintr-o singură locuinţă: “S-au găsit scoici nu doar aici, ci în toate siturile cercetate acum pe Valea Mureşului, datând din Wietenberg şi Hallstatt. Aici, suntem la 20 de metri de Mureş, era normal să le caute şi să le mănânce. Toate populaţiile care au trăit aici au mâncat scoici, dar în această epocă am găsit gropi unde stratul de scoici era de 20-25 de centimetri. Deîndată ce o groapă devenea impracticabilă, era umplută cu gunoi şi acoperită cu pământ. Cantitatea de scoici descoperită în unele gropi este impresionantă. La Simeria Veche s-au descoperit inclusiv solzi de peşte, o descoperire rară”, explică şeful de şantier, Costin Ţuţuianu.

Zecile de fragmente de râşniţe descoperite arată că locuitorii cultivau cereale şi apoi obţineau făina cu ajutorul acestor pietre prelucrate. “Avem apoi descoperiri din epoca Hallstatt, mai cunoscută drept prima epocă fierului, undeva către Cultura Basarab. De la aceşti locuitori încep oalele să semene cu ceramica dacică şi am găsit multe asemenea fragmente lucrate în lut”, spune Marius Barbu. În plus, specialiştii au recuperat o mandibulă de somn şi solzi de crap. Pe şantier, dacă nu ai ghidaj de specialitate, nu pricepi o iotă: urmele de locuire ale diferitelor culturi se succed şi chiar, în multe cazuri, se suprapun: “Aici, toată lumea vine şi pleacă”.

“Ce pământ bun!”

Ultima descoperire importantă a locului este prima atestare a slavilor în această zonă a ţării. S-au aşezat aici, în primele secole după Christos, unde şi-au construit locuinţe cu cuptoare pentru gătit: “Locuirea de secol şapte-opt este o descoperire importantă pentru zona noastră pentru că, în primul rând, am scos la iveală o întreagă aşezare din această perioadă şi, în al doilea rând, este o descoperire care cofirmă bănuielile celorlalţi arheologi, o teorie potrivit căreia această populaţie coboară undeva, în acea perioadă, pe Valea Mureşului. Până acum toate aceste descoperiri se opreau prin zona Tei, Mediaş şi apoi spre estul Transilvaniei. Din zona noastră nu se descoperise nimic de această epocă. E ca un fel de continuitate în descoperiri”, explică şeful de şantier.

Apăruţi în zonă după secolul VI, slavii îşi construiesc locuinţe de aproximativ doi pe trei metri, de formă renctangulară, semiîngropate în pământ. În colţurile locuinţei, se mai observă încă urmele stâlpilor de lemn care susţineau construcţia, iar în colţul de nord-est regăsim peste tot un cuptor din piatră folosit la gătit. În gura cuptorului, la aproape fiecare locuinţă, arheologii au găsit mai multe resturi de oale: “Erau şi acestea locuinţe monocamerale, dormeau pe jos, înghesuiţi, pentru că, sigur, nu aveau doar una-două odrasle, cum se obişnuieşte acum. Evacuarea fumului de la cuptor se face printr-o breşă făcută în acoperiş”, încearcă Marius Barbu să redeseneze o asemenea locuinţă pe înţelesul nostru, în timp ce Costin Þuţuianu a descoperit unul inedit: “Vă prezint un cuptor de secol VII-VIII, o descoperire frumoasă. Credem că poate fi şi un cuptor de pâine, dar asta se va stabili sigur când vom pune datele cap la cap. Important este că acest cuptor slav e pus exact pe un şanţ de apărare a aşezării mai vechi, din cultura Tiszapolgár”.

Locuinţele slavilor sunt aşezate la mai mare distanţă faţă de cele ale culturilor anterioare, iar după acestea urmează descoperirile din Evul Mediu: “Avem şi urme romane, apoi slavii şi urme din secolul XII, dar am descoperit şi un cuţit medieval de secol XIV. De aceea şantierul de la Şoimuş II este atât de important, pentru că avem continuitate aici, începând din prima aşezare din anii şase mii înainte de Christos, iar ultimele sunt descoperirile din anii 1800, 1900. Este o locuire permanentă, cu mici întreruperi între epoci. Se vede clar în teren o locuire stabilă, pe mai multe paliere de epoci”, explică Costin Þuţuianu importanţa şantierului, “tradusă” de un pasionat al istoriei vechi al acestor ţinuturi: “Aici avem de-a face cu o parte dintr-o poveste, o poveste pe care arheologii ne-o vor scrie în următorii ani. Categoric, o poveste fascinantă.

Avem de astupat o gaură neagră a istoriei – cea de la retragerea aureliană până la voievodate şi iată, aici, această poveste începe să fie spusă”, zice încântat Vladimir Brilinsky. Densitatea de populaţii stabilite de-a lungul timpului în acest loc i-a uimit pe arheologi: istoricii au o singură explicaţie – pământul era deosebit de roditor şi, de-a lungul epocilor, mulţi au profitat de pe urma culturilor de pe lunca Mureşului. “Ba, într-una dintre zile am făcut ghidaj pentru nişte băbuţe din sat curioase la ce tot săpăm noi aici. Au tot ascultat şi, la final, una s-a uitat lung peste luncă şi a zis: «Vai, ce pământ bun am avut noi aici…»”, spune Costin Þuţuianu. Arheologii cred că zona mai ascunde încă multe surprize. Surprize care nu vor fi dezvăluite prea curând, din moment ce statul român nu are bani pentru a decoperta siturile din zonă în întregime. Pentru românii din satele din zonă şi autorităţi, un lucru este sigur: stau pe mii de ani de istorie!