Scurt jurnal de drumeţie: La Stâna de Râu, noul punct “la modă” al Retezatului

Atunci când reuşeşti să iei muntele prin surprindere, observi că acesta este primitor. Nicio expediţie planificată cu mult timp înainte nu are un “happy-start” şi un “happy-end”. E ca o lege nescrisă a muntelui ce se aplică mai ales în Masivul Retezat. Aşa că excursia la Stâna de Râu am “plănuit-o” în câteva ore, de parcă ne ascundeam de un “cineva” imaginar, ca nu cumva să afle de plecarea noastră.

Din ce în ce mai multe corturi şi din ce în ce mai mulţi turişti apar şi la Stâna de Râu, în Retezat

În cele câteva ore de “planificare”, ne-am strâns vreo 14 indivizi. Am purces la drum în dimineaţa uneia dintre acele zile ce se anunţau insuportabil de calde, jos, la şes. Din comuna Pui, am apucat drumul judeţean către Hobiţa. De aici, asfaltul devenit deja prea cald ne-a părăsit, lăsând locul unui drum forestier şerpuit, ce ne-a urcat până la vreo 1.500 de metri altitudine, într-o parcare înţesată de indicatoare şi panouri ce anunţă intrarea în Parcul Naţional Retezat.

Aglomeraţie neaşteptată

Credeam ca vom fi singuri în colţul acela de Rai, însă visul ni s-a spulberat când am văzut parcarea aproape plină de maşini. Nu puteau fi toate ale ciobanilor care urcă la stână. În plus, ei îşi duc maşina, ori maşinile, până lângă ţarcurile de oi.

Am realizat rapid că în poiana în care, de vreo trei ani, e amenajat un refugiu montan, o să fie plin de corturi. Pe scurt, la fel de aglomerat ca în celelalte părţi ale Retezatului, în sezon estival. Am strâmbat din nas, dar n-am avut încotro. Ne-am zis că, totuşi, ar putea merita să rămânem. Ne-am luat bagajele şi am pornit spre refugiu. Ghinion. Era deja ocupat. Iar ca situaţia să fie şi mai şi, în zonă mai erau deja instalate şi vreo 15 corturi. Cu greu am găsit un loc gol care să ne placă, aşa, cât de cât, şi în care să încapă cele şase corturi ale noastre. Ne-am creat astfel “cartierul fotografilor dilii”, în cuvintele unui coleg de drumeţie.

Am nimerit lângă o tabără creştină şi un grup de “grătărişti clasici” de ale căror apucături tipice ne cam temeam, mai ales după ce am văzut grămezile de sticle încă pline puse la rece în apa ce curge pe lângă poiană. N-a fost nicidecum o noapte liniştită. Luminile focurilor umblau de colo-colo, imnurile religioase dominau sonor zona, iar în pauzele dintre imnuri dominau înjurăturile grătăriştilor clasici. Noi am contribuit doar cu hohote de râs provocate de poveştile legate de păţaniile din şedinţele foto de pe parcursul zilei. Sonor şi vizual, se alcătuia un tablou ciudat, cu elemente fără legătură între ele, puse pe aceeaşi pânză de un pictor neînţeles în timpul vieţii, dar apreciat post-mortem.

O cină specială

Prima zi a excursiei (sau jumătatea rămasă după drumul lung) ne-a fost ocupată de fotografierea prin poiană şi pe la stâna de lângă. Spre seară am intrat şi în stână, efectiv, că doar de la ea i se trage şi numele locului. Pe unii dintre noi, ciobanii ne ştiau deja, doar nu eram pentru prima oară aici. Vinarsul pe care l-am adus cu noi pentru troc la stână ne-a asigurat o invitaţie la o cină greu de uitat. Bunătăţile de brânzeturi de aici, combinate cu aerul curat şi pofta de mâncare pe care ţi-o creează muntele, surclasează clar orice franţuzism din domeniu. Noaptea a venit cu o surpriză la fel de plăcută. Un cer înstelat cum numai în poveşti ţi se mai poate descrie. În plus, şi luminile de la focuri s-au mai îmblânzit. “Titularii” lor ori se culcaseră deja, ori le era prea lene ca să le mai alimenteze cu lemne.

Chinul spre şi dinspre Tăul Ţapului

După un somn de câteva ore, ne-am încumetat să începem urcuşul spre cel mai greu accesibil lac glaciar din tot Masivul Retezat, Tăul Ţapului. Auzisem că e lacul la care ajungi cel mai greu şi aveam să ne convingem. Panta are o înclinaţie foarte mare, potecile sunt extrem de înguste, bolovanii sunt mari şi, în plus, pe ici, pe colo, mai apare şi câte o viperă. E atât de greu încât pe aici pot trece doar montaniarzii foarte motivaţi şi… caprele negre. În cazul nostru, gradul de dificultate era sporit şi de simplul fapt că, pe lângă echipamentul obişnuit pentru o tură pe munte, trebuia să cărăm după noi şi aparatura foto, destul de grea şi pretenţioasă.

Însă, ca mai peste tot în Retezat, când ajungi la destinaţia propusă, constaţi că a meritat efortul. Liniştea din căldarea lacului ne-a făcut să nu mai băgăm în seamă soarele arzător. Tăul Ţapului musteşte de păstrăvi, poate şi datorită faptului că prea puţini pescari consideră că merită să facă uriaşul efort de a urca până aici.

A venit însă şi vremea să începem coborârea. A fost şi mai greu ca la urcare. Ne-am descoperit muşchi pe care nici nu ne închipuiam că-i avem. Doar gândul izvoarelor reci din poiana de la Stâna de Râu şi cel al unei slănine fripte la foc, cu ceapă, ne-au ajutat să nu renunţăm. Am primit însă, ca bonus, o altă noapte înstelată. Doar gândul că, în ziua următoare, trebuia să revenim în “civilizaţie” mai încerca din când în când să ne strice dispoziţia. Glumele şi bancurile l-au alungat însă de fiecare dată. Am fi vrut să fim doar noi acolo, dar n-a fost să fie. Am marcat însă pe harta noastră de buni cunoscători ai munţilor Hunedoarei încă în loc în care nu mai e cum era pe vremuri. Inevitabilul s-a produs. Şi aici au ajuns “pantofarii”.