Telefonul fix, de la obiect de lux la accesoriu desuet

Vă mai amintiţi câte formalităţi a trebuit să îndepliniţi şi cât aţi avut de aşteptat pentru primul dumneavoastră telefon? Acele dispozitivele cu furcă şi disc, prevăzute cu un fir cârlionţat, care nu se găseau în prăvăliile comuniste. Doar Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor de la acea vreme te putea “cadorisi” cu aşa ceva, dacă deveneai unul dintre abonaţii reţelei de telefonie a oraşului. Nu era, însă, suficient să vrei şi să plăteşti, ca să te abonezi. Trebuia să depui o cerere, iar, apoi, să te înarmezi cu răbdare şi să aştepţi. Unii au aşteptat chiar mai bine de doi ani, pentru a fi conectaţi cu lumea printr-un fir de telefon.

Ia-i astăzi unui om telefonul mobil şi i-ai dat viaţa peste cap. Mâine sigur va avea unul nou-nouţ, iar existenţa lui va redeveni normală. Va ajunge la timp la muncă, pentru că l-a trezit alarma de la mobil. Îşi va suna copilul la şcoală, să vadă cum s-a descurcat la lucrare. Va primi zeci de telefoane, în legătură cu probleme de serviciu, şi, într-o pauză, îşi va verifica şi e-mailul de pe mobil. Celularele au devenit o ”prelungire” firească a noastră şi aproape nu ne vine să credem că puteam trăi cândva şi fără ele.

Cîţiva ani de telefonie mobilă au fost de ajuns ca să uităm cât de scump şi greu de obţinut era telefonul fix

Cu un veac în urmă, să poţi vorbi cu cineva aflat la mulţi kilometri distanţă, doar învârtind un disc, era un lux pe care oamenii de rând nu şi-l puteau permite. Telefoanele erau nişte aparate mari şi greoaie, la care aveau acces doar armata şi instituţiile cele mai importante. Centralele care făceau posibilă o conversaţie telefonică între o prefectură şi o primărie, de pildă, erau nişte echipamente primitive, dependente de mâna omului.

Pentru hunedorenii obişnuiţi, dorinţa de a avea un telefon pe măsuţa din hol a devenit cu adevărat realizabilă abia prin anii ‘60, după ce s-a montat, la Hunedoara, o centrală de telefonie automată, la care puteau fi “legaţi” aproximativ 2.000 de abonaţi.

În scurt timp, capacitatea centralei s-a dovedit insuficientă în raport cu populaţia oraşului, care număra pe atunci puţin sub 70.000 de locuitori.
Angajaţii Poştei din anii ‘70-‘80, pentru că, la acea vreme, serviciul de telefonie fixă se afla în subordinea acestei instituţii, îşi amintesc de eforturile care au fost depuse pentru extinderea reţelei.

Toţi îşi doreau telefon

“A fost o perioadă în care toată lumea voia telefon. Nu era zi în care să nu se depună cereri la oficiul comercial. Din păcate, noi atinseserăm numărul maxim de linii pe care îl suporta centrala şi se formau liste de aşteptare kilometrice. Montam câte un telefon la câteva luni sau, poate, la un an, când renunţa cineva la abonament. După ce numărul celor aflaţi pe liste depăşea 1.000, începeau demersurile de extindere a reţelei”, povesteşte Ioan Popa, fost şef al centralei de telefonie de la Hunedoara. Bărbatul îşi aminteşte că existau clienţi care îşi doreau atât de mult să aibă telefon imediat, încât acceptau ca aparatul să le fie instalat pe linia unui vecin, chiar dacă utilizatorii nu puteau vorbi simultan.

Până în anul 1998, reţeaua de telefonie fixă a Hunedoarei a fost dezvoltată în mai multe etape, ajungând la aproape 20.000 de abonaţi.

Peste 40 de angajaţi erau necesari, pentru ca toţi aceşti hunedoreni să aibă ton la telefon. Cei mai mulţi dintre ei se ocupau de instalare, reparaţii şi de întreţinerea cablurilor subterane şi aeriene. O parte stăteau, însă, în centrală, pentru a întreţine echipamentele care făceau posibile convorbirile telefonice.
“Munca de întreţinere a echipamentelor era una foarte laborioasă. Aveam electromecanici buni şi instruiţi, care nu trăgeau deloc chiulul la serviciu”, declară cu mândrie fostul şef al centralei.

Montarea “fixului”, eveniment important

Când echipa de instalare bătea la uşa unui solicitant, era zi de sărbătoare. “Termenul normal în care trebuia să dăm curs unei cereri şi să montăm telefonul era de 30 de zile, dar, pentru că reţeaua era ocupată la maximum, unii aşteptau luni, poate ani, până când se elibera o linie sau se creau altele noi. Unii oameni făceau scandal, cunoscuţii noştri, ai angajaţilor, veneau să ne roage să facem cumva să le băgăm telefonul mai repede. În orice caz, când ajungeam cu telefonul, toţi erau bucuroşi ca de un cadou, nu ca de un lucru pentru care au dat bani frumoşi. Pe noi, cei care mergeam la instalare, ne primeau bine, de parcă le făceam un favor”, îşi aduce aminte Iosif Matei, unul dintre foştii şoferi ai echipelor de la Poştă.

Pentru “relaţii”, telefoanele veneau mai repede

Angajaţii instituţiei, astăzi pensionari, recunosc că “sistemul de pile” influenţa uneori ordinea de pe listele de aşteptare pentru un telefon. “Când venea un ordin de la Partid, să-i montăm lu’ X telefon, îi montam cât de repede puteam. Poate vecinul său ştia că a fost înaintea lui pe listă şi venea să ne tragă de mânecă: «Cum la ăla i-ai pus telefon şi mie nu? Eu am făcut cerere înaintea lui!» Nu aveam ce să facem. Ridicam din umeri, mutam ochii în pământ şi asta era”, spune Popa.
“Distracţia” vorbitului la telefon nu era deloc ieftină. Taxa pentru ocuparea echipamentului se plătea o singură dată, la instalare. Apoi, convorbirile erau taxate la impuls. Trei minute de sporovăială şi dus era impulsul. Convorbirile în interiorul localităţii nu erau prea scumpe, dar, interurban, hunedorenii vorbeau cu ochii pe ceas.

Telefonul se simţea la buzunar

La final de lună, factura la telefon se dovedea usturătoare pentru mulţi. De aceea, Poşta înregistra lunar zeci de reclamaţii. Pentru fiecare dintre ele, angajaţii instituţiei se transformau în detectivi. Fiecare abonat nemulţumit de factură era conectat la un supervizor de trafic care înregistra toate apelurile formate de acesta într-un anumit interval de timp. Acest dispozitiv identifica şi atingerile de fire, care făceau ca impulsurile unor abonaţi să le fie contorizate altora. Angajaţii centralei verificau temeinic fiecare contor, pentru ca nu cumva, din eroarea lor, acesta să înregistreze impulsurile greşit. Dacă reclamaţia se dovedea temeinică, abonatul era scutit de plata facturii în acea lună. “Au fost multe cazuri în care Poşta şi-a recunoscut greşeala şi a scutit oamenii de plată. Exista un mare respect pentru clienţi”, spune Ioan Popa.

Tot din consideraţie pentru clienţi, angajaţii serviciului de telefonie fixă acţionau în regim de urgenţă când le era semnalat un deranjament. “Cablurile s-au învechit şi, mai ales spre finalul anilor ‘80, deranjamentele erau foarte dese. Centrala de la Hunedoara deservea nu numai oraşul, ci şi câteva localităţi vecine: Călan, Teliuc, Ghelari, Haţeg. Eram pe teren toată ziua. Nu lăsam omul să stea mai mult de două zile fără telefon”, povesteşte Iosif Matei, care conducea sute de kilometri în unele zile, la volanul maşinilor Poştei.
Cu toate că, în perioada la care se referă bărbatul, benzina se dădea “cu porţia”’, pe bază de cartelă, Matei mărturiseşte că instituţia pentru care a lucrat nu avea raţie la combustibil.

Revelionul “încingea” firele

Singurul moment în care echipele Poştei nu izbuteau să asigure convorbirile tuturor clienţilor săi era Anul Nou. “Când se apropia miezul nopţii, era balamuc în centrală. Toate contoarele o luau la goană. Era un angajat care nu pleca de acolo până la două – trei, când mai înceta nebunia, dar tot nu reuşea să asigure ton încontinuu. Era o perioadă de suprasolicitare a reţelei când cădea tonul”, povesteşte Ioan Popa.

Istorisirile pensionarilor despre trecutul glorios al telefoniei fixe scot la iveală tot felul de amintiri pe care le au din câmpul muncii. Se tachinează copilăreşte, devin trişti când pomenesc câte un coleg plecat pe lumea cealaltă şi cad pe gânduri când realizează că, şi dacă nu ar fi ieşit la pensie, oricum şi-ar fi pierdut obiectul muncii. După anul 2000, telefonia fixă a intrat în declin. În prezent, mai puţin de 8.000 de hunedoreni mai păstrează telefonul fix.
Telefoanele mobile, mai practice şi mai ieftine, şi-au învins “bunicii” cu fir în lupta pentru clienţi. “Broaştele” cu disc, cum erau numite vechile telefoane fixe de către cei care le asigurau funcţionarea, au devenit “obiecte de muzeu”. Doar câţiva bătrâni le-au rămas fideli şi le mai folosesc.

Convorbiri “furate” în armată

Unii hunedoreni au chiar amintiri nostime în legătură cu ele. “Eram în armată şi exista un telefon în unitate. Era ispititor când mă copleşea dorul de acasă, dar era pus un lacăt pe disc, să nu-l putem folosi. Eu lucrasem la Poştă înainte de armată şi ştiam un secret. La unele telefoane vechi, poţi forma numărul şi fără disc prin apăsări scurte, repetate, ale tastelor pentru ton. Trucul ăsta mi-a fost de folos în acea perioadă interminabilă”, rememorează Dan Dumitrescu un episod din cătănie.