Cuptoare vechi de secole, ascunse în inima pădurii

Figurează pe hărţi ca obiective turistice sau monumente istorice, dar, cu toate acestea, aproape nimeni nu ştie unde se găsesc. Zac în fundul pădurii care acoperă dealurile din apropierea localităţii, aşteptând un om providenţial. Un om care să le transforme cu adevărat în obiective turistice şi să pună, astfel, în valoare una dintre cele mai vechi istorii a fierului din întreaga Europă.

Şoseaua şerpuieşte lin dinspre Hunedoara spre Teliuc, iar verdele pădurii ia locul construcţiilor. Doar centrul comunei are îndrăzneala de a întrerupe, încă o dată, invazia de verde. Apoi încă un sătuc: Plosca, îi spuneau odinioară oamenii. Astăzi figurează pe hărţi cu denumirea de Teliucu Superior. Este satul de la picioarele munţilor Poiana Ruscă. De aici, drumul asfaltat urcă aproape pieptiş 12 kilometri, dezvăluind pe partea stângă oglinda sclipitoare a Lacului Cinciş în plină vară. Bordul maşinii înghite rapid culme după culme până sus, acolo unde platoul se deschide larg, departe, înspre Retezat. Pe una dintre culmi, albă, strălucitoare, ca o mireasă fantastică, suspendată între cer şi pământ se înalţă Catedrala ortodoxă. Cea mai mare biserică din satele României. Suntem călăuziţi de Constantin Găină. Pilu, cum îi zice toată lumea. Unul dintre cei câţiva hunedoreni care ştiu unde sunt cuptoarele de reducere a minereului. Cuptoare vechi de 500 sau chiar de o mie de ani!

Pasărea de noapte

Mai întâi, maşina coteşte pe Valea Caselor, asfaltul se termină şi începe drumul de piatră. Coborâm pe o cărăruie năpădită de ierburi şi trifoi. Apoi, drumul se bifurcă. Alegem dreapta şi traversăm mai multe drumuri paralele. Din ce în ce mai jos, până înspre valea umbroasă. Liniştea coboară deasă, de deasupra frunzarilor. Numai câte o pasăre sură se zvârle cu putere dintre crengile ulmilor şi sparge răcoarea dimineţii. Uliul păsărilor. Drumul se încâlceşte, se încurcă, iar valea se înfundă. Ne-am rătăcit, căci singurul loc unde duce cărarea aceasta este spre nicăieri. Ne întoarcem acolo unde încă mai sunt urme de potecă şi drumeag. Din ce în ce mai abrupt şi mai bolovănos, drumul forestier curge spre adâncurile pădurii ca o apă de piatră vijelioasă. De-a stânga şi de-a dreapta noastră, siluetele subţiri ale ulmilor şi fagilor urcă în cer. Liniştea devine din ce în ce mai clară. O pasăre de noapte trezită din somn de căutătorii cuptoarelor ţipă lugubru, iar ecoul se sparge de stâncării. Coborâm. Pilu Găină, călăuza noastră, o ia înainte. Vreme de o jumătate de oră aşteptăm un semn bun. Nu-l primim însă.

Cuptorul din aluniş

Cuptoarele medievale de la Ghelari au fost descoperite de austrieci şi uitate de români

Drumul coboară tot mai sălbatic înspre afund, dar nici urmă de poiana cu cuptoare. O altă încercare, mai la nord. Aşteptăm. Pasărea de noapte ia în stăpânire, stârnită de paşii noştri, liniştea dimineţii. Drumul înspre nord pare o fundătură sigură, iar GPS-ul se mişcă cu greutate, încetinit de văioaga în care ne aflăm. Ne sfătuim şi, până la urmă, mai mult intuitiv, alegem încă o dată nordul. Drumul înapoi ar fi un calvar. Poteca urcă abrupt, cotit. Bufniţa sură s-a astâmpărat de ceva vreme. E aşa de linişte, că auzim cum propriile inimi pulsează de viaţă. Copaci fantastici, ulmi cu pielea negricioasă şi fagi de argint ne străjuiesc drumul. Urcăm răsuflând greu, iar câţiva arbori prăbuşiţi la pământ ne taie calea. Mai întâi urme de ciută, apoi poteca se pierde în apele subţiratice ale unui pârâiaş. La câteva zeci de metri, călăuza noastră s-a oprit la umbră, într-un aluniş şi… zâmbeşte. A găsit cuptorul! Pentru un necunoscător, cuptorul de reducere a minereului ar trece drept fundaţia unei case de odinioară. Un fel de bordei pe jumătate îngropat în pământ, pe jumătate deasupra. O vatră adâncă de pietre, acoperite cu muşchi verde, năpădite de tufanii de alun şi îngropat în frunzele atâtor toamne. Ultima oară când Pilu, hunedoreanul care-şi iubeşte istoria, a fost aici era cu 30 de ani mai tânăr! Pe vremea aceea, nici urmă de aluni. Aici, spune el, era o poiană. Acum, din luminişul de altădată a mai rămas doar o palmă de iarbă însorită. Pădurea a recucerit, hulpavă, teritoriul care-i aparţinuse dintotdeauna.

Fagul Yggdrasil

Mai sus, la numai câteva zeci de metri, ghidul nostru ne arată un alt cuptor, foarte asemănător. Crescut parcă, asemenea unui fruct al pământului, la rădăcina unui fag de 300 de ani. E nevoie de trei oameni ca să-l cuprindă. Ceva mai încolo s-ar putea să mai fie şi al treilea cuptor. Frunzele aşternute în ani le-au îmbrăcat pe toate în humus şi-n resturi vegetale. Pietrele, semi-calcinate, abia se mai văd. Urcăm apoi, pe cărări presărate cu urme de căprioare. Luminişul ne înconjoară undeva sus, iar colţurile verzi ale pădurii scânteiază binevoitoare. Nimerim într-o poiană. Construcţii uriaşe, abandonate în valea aceasta fără capăt, se înalţă sinistre. Străbatem o mare de ierburi foşgăitoare, înalte până la brâu. Rugi de mure risipiţi ici-colo îşi pârguie în soare boabele din belşug. Clădirile stranii par decupate dintr-un film cu fiinţe de pe alte planete. Hublouri rotunde, încadrate de rame ruginite, pe jumătate forfecate de căutătorii de fier vechi, întregesc peisajul de sfârşit de lume.

Gura de iad a Leviatanului

Pilu Găină spune că în urmă cu 30 de ani, cuptoarele erau mult mai uşor de găsit pentru că vegetaţia nu le acoperise chiar atât de mult ca acum

La stânga se cască, neagră, gura de ventilaţie care ducea cândva în adâncuri aer pentru ortacii care coborau în mina de la Ghelari. Imensă. Gura leviatanului biblic. Curiozitatea ne împinge să facem câţiva paşi, până acolo unde întunericul se îngroaşă ca un aluat. Aprindem două lanterne şovăitoare. Undeva, la un cot al tunelului de ventilaţie, apare o lumină. O fereastră îngustă se iţeşte la bifurcaţia tunelurilor. Îndrăznim mai departe, în întunericul deplin al culoarului. Urme de-un lat de palmă ne arată că tunelul a fost străbătut de motoare. Două coturi şi gura umedă şi rece a leviatanului e înfindată cu crengi şi-un rest de bandă de semnalizare. De aici coboară brusc, până în inima pământului. Un singur pas şi drumul ar putea fi fără întoarcere. Cea de-a doua ieşire dă în nişte tufe sălbatice de mur. Imposibil de mers mai departe. Ne întoarcem prin întuneric. Străbatem, din nou, marea de iarbă şi o pornim pieptiş spre soare. Drumul urcă abrupt aproape o jumătate de oră. Abia apoi, putem spune, am revenit în civilizaţie.

Cuptoarele descoperite de austrieci

Cuptoarele de reducere a minereului de la Ghelari ar fi fost descoperite, în anul 1895, de austriecii care lucrau în zonă la exploatarea zăcămintelor de minereu. Nici măcar nu au fost nevoiţi să sape. Cuptorul, fiind la suprafaţă, nu a necesitat prea multe căutări. El a fost preluat de austrieci în schiţe şi desene, care ar fi ajuns, în cele din urmă, la Londra. După desene s-a făcut o machetă la scara 1 la 3, care ar fi fost expusă la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii din capitala Marii Britanii, tomai pentru că, pentru intervalul respectiv, muzeul nu prea deţinea nici artefacte şi nici alte informaţii. Cel care a cerut infomaţiile şi a copii ale desenelor de la Londra ar fi fost chimistul Nicolae Kimler, primul hunedorean preocupat de istoria fierului în zonă. Deşi informaţiile despre cuptoarele vechi de 500, până la o mie de ani, sunt foarte puţine, austriecii au menţionat în documentele lor că pe Valea Caselor ar fi, în total, patru cuptoare din Evul Mediu. Nimeni nu ştie dacă austriecii au demontat cuptorul medieval pe care l-au găsit sau l-au lăsat între culmi, aşa cum l-au descoperit, la câeva sute de ani de la alcătuirea acestuia. De aceea, este foarte probabil ca unul dintre ele să fie chiar cuptorul a cărui machetă a fost reconstruită la Londra.

Cuptoare de foc, pe malul apei

În 1983, Dan Mircea Lazăr, în colaborare cu profesorul Volker Wollmann, au publicat informaţii care, spune călăuza noastră, susţin o nouă teorie. Cum că aceste cuptoare sunt mult mai noi. Din secolele 16-17. Teoria, însă, nu a fost acceptată de istoricii mineritului. Aceştia susţin că în zonă au fost făcute săpături arheologice sporadice, dar până acum nu au fost publicate decât rapoartele acestora. Hunedorenii pasionaţi de istoria locului sunt convinşi că aceasta este o ipoteză fără fundament argumentativ. Pentru a susţine vechimea milenară a cuptoarelor, ei povestesc că în secolele XVI-XVII, cuptoarele mai moderne sunt cunoscute, fiecare în parte, acestea fiind amplasate pe firul apelor. “Pentru secolele 16 -17 avem date foarte precise despre cuptoarele din zonă, care erau amplasate în exclusivitate pe firul apei, nu între dealuri, şi erau acţionate de forţa apei. Un asemenea cuptor modern producea într-o singură zi cât ar fi produs într-o lună cuptorul vechi de sute de ani de pe Valea Caselor”, povesteşte Pilu Găină. Doctorul în istorie Cristian Roman, arheolog la Castelul Corvinilor, confirmă, de altfel, faptul că toate cuptoarele de pe Valea Caselor preced tehnologiile atelierelor acţionate hidraulic. Potrivit acestuia, cuptoarele ar putea fi datate, fără exagerare, ca aparţinând secolelor XIV-XV.

Fier de trei mii de ani

După retragerea romană, localnicii au continuat activitatea de zi cu zi, inclusiv prelucrarea fierului, pe care-l transformau în unelte şi arme. Totuşi, unul dintre cuptoarele seculare, cel mai mare şi cel mai vizibil dintre ele, este posibil să nu fi fost folosit niciodată, spun localnicii. El nu prezintă urme de arsuri în interior, deci una dintre ipoteze ar putea fi aceea că, imediat după ce a fost înălţat, constructorii lui au fost nevoiţi să-l abandoneze pentru totdeauna, din motive necunoscute.

În imediata apropiere a zidurilor lui, însă, se găseşte un important zăcământ de mangal, cel mai probabil pregătit pentru a fi prelucrat. Potrivit literaturii de specialitate, un lucru este cert: zona Hunedoarei este una dintre cele mai intens exploatate din lume în ultimele trei mii de ani. Aici se prelucra minereu cu 800 de ani înainte de Hristos, iar sursele de fier erau pe atunci, fără urmă de îndoială, zăcămintele de la Teliuc şi Ghelari.