Editorial: România, ţara lui “cine eşti?”

Cu vreo 10 ani în urmă, îl vedeam pe Al Pacino interpretând rolul unui foarte cunoscut producător TV şi remarcând amar, într-un film de succes: “În ţara asta, dacă nu spui cine eşti, eşti pierdut”. Se referea la Statele Unite ale Americii, cea mai tânără şi mai viguroasă super-putere mondială, atât din punct de vedere economic, cât şi politic.

“Bun, şi dacă-n SUA se aplică regula asta, oare cât de rău poate fi la noi, atunci?”, mă-ntrebam imediat după vizionarea scenei cu Pacino. Şi mai rău, normal!

Lucrez în mass-media de vreo 17 ani, mâine – poimâine. În tot acest timp, prin natura meseriei, a trebuit să iau legătura cu fel de fel de persoane din mai toate instituţiile judeţului. De fiecare dată, însă, când am avut nevoie, ca simplu cetăţean de serviciile acelei instituţii, am apelat la ele ca simplu cetăţean: mi-am făcut programări, am stat la cozi, am vorbit prea umil cu funcţionarii, m-am mai şi contrat cu ei… Recunosc că de vreo două-trei ori am ajuns la capătul răbdării şi am apelat la varianta “sună un prieten”, iar când am revenit la ghişeul la care demersul meu de simplu cetăţean plătitor de taxe, docil şi răbdător, se blocase am fost întâmpinat cu un zâmbet şi cu o remarcă de genul: “Păi de ce nu mi-aţi spus cine sunteţi?!”. “Sunt un simplu cetăţean al urbei” – aşa a sunat de fiecare dată, pe scurt, răspunsul meu.

În naivitatea mea, am ignorat, în primă fază, incidentele de acest fel. Chiar şi acum mă aştept, ca un neadaptat ce sunt, să pot suna la o instituţie publică fără să-mi spun numele şi să mi se ofere în timp util informaţiile cerute. Chiar am încercat de mai multe ori şi, de aproape fiecare dată, am eşuat. Pe scurt, am simţit de “n” ori pe pielea mea ce simţi şi tu, cel care citeşti acum aceste rânduri, cum este să te simţi neajutorat, resemnat, ori chiar exasperat în faţa indolenţei funcţionarului pe care ai avut ghinionul să-l întâlneşti. Nu credeam că se poate mai rău de atât.

Zilele trecute, însă, am constatat că Murphy are din nou dreptate, se poate şi mai rău: în România, dacă ai un handicap (mintal sau fizic, indiferent) şi nu ai un apropiat care să te ajute, eşti pierdut. O femeie dintr-un sat pierdut între munţi, fără niciun aparţinător, a fost plimbată de colo-colo, între Deva şi Hunedoara, zile în şir, doar pentru că cineva i-a spus că, pe lângă pensia de handicap, ar putea beneficia şi de pensie de urmaş. Femeia este surdă şi are şi un retard. Parcă văd scenele cu funcţionari enervaţi de o asemenea prezenţă în birourile lor, încercând orice metodă posibilă să scape de ea cât mai repede.

Se pare că, în acest caz, au avut efect o serie de bileţele nesemnate şi înmânate femeii împreună cu îndemnul “du-te acolo cu biletul ăsta”. N-a rezolvat nimic sărmana femeie. Pentru că, pe lângă faptul că e “un nimeni”, mai are şi handicapurile pe care le are. Norocul ei a fost că un om inimos i-a ieşit în cale şi încearcă să o ajute. Dar, oare, câţi bătrâni au norocul ăsta? Şi când mă gândesc că, în tot acest timp, în care femeia pedepsită de Dumnezeu şi lipsită de vreun ajutor era pusă pe drumuri degeaba, alţii se gândeau, fie şi o secundă, c-ar fi posibil, totuşi, ca statul să plătească 350.000 de euro pentru repatrierea unui aşa-zis VIP naţional…

Şi ştiţi ce mi se pare că e şi mai periculos la noi? Mai periculos decât indolenţa statului? Indiferenţa noastră, a fiecăruia dintre noi, faţă de necăjiţii de la doi paşi distanţă.