Editorial: Doctorul care sfinţeşte locul vieţii

Era primăvară şi după un an întreg de dureri teribile, medicii erau cu toţii pe lista mea neagră. De mai bine de un an de zile, înfulecam antibiotice, “pentru infecţie”, luam intramusculare până am ajuns la cuţitul plasticianului cu necroză, injectabilele mi-au ciuruit venele şi înghiţeam analgezice cu pumnul. Credeam că frigul e duşmanul meu de moarte, mă temeam să ies pe teren, lucru deloc normal pentru un jurnalist care îşi câştigă pâinea culegând informaţii şi imagini din toate colţurile, în orice condiţii de vreme şi natură.

Ei bine, cel mai aventuros loc pe care eu mi-l permiteam anul ăsta era prieteneasca de enduro de la Ghelari, iar ploaia din ultima zi, credeam eu la “sugestia” medicilor, m-a aruncat din nou în gheara durerii. Acum, morfina nu era de ajuns şi nici explicaţiile medicale. Stăteam chircită, în picioare, îngrozită că restul colegilor nu ar înţelege. Un singur medic întors de la Cluj a văzut diagnosticul şi mi-a oferit soluţia – un chirurg de la o clinică universitară, singurul care putea salva ceva. Un medic care face minuni, mi-au zis şi pe care trebuia să-l caut cu Google ca să mă edific.

Nu am reuşit pur şi simplu pentru că omul nu apărea în presă. Dr. Valentin Munteanu este departe de profilul de vedetă TV în halat alb şi, la prima vedere, nici nu mi-aş fi închipuit că bărbatul acela slab şi calm era într-adevăr un medic şi încă unul vestit. Aveam din Deva şi alte oraşe o mulţime de exemple de doctori cu nume de renume pe care îi ţinteai de departe: aroganţi, plini de orgolii, cu privirea măsurându-te ca pe unul din tagma piticilor, târâind şlapii albi într-un mers tipic de spital şi fluturând multe buzunare. Întreaga lor atitudine, care se transmite contagios asistentelor şi infirmierelor, spune: “priveşte-mă, aici eu fac diferenţa între viaţă şi moarte”.

În schimb, acolo, dacă nu ar fi fost rezidenţii săi, nu aş fi ghicit niciodată că un chirurg extraordinar tocmai traversase holul. Spitalul CF din Cluj Napoca arată îngrozitor: un vechi conac revendicat în care autorităţile refuză să investească bani pentru renovare. Dar acolo, între zidurile gri şi groase, inima unui devean a clădit un spital cu spirit. Dr. Mircea Cazacu, conferenţiar, acum pensionar, a unit în jurul lui un lanţ de talente în medicină, indiferent că erau medicii sau asistente: toţi trebuiau să-şi facă treaba exemplar, fără excepţie.

Este un loc unde hârţogăria ministerului contează prea puţin în faţa deciziilor salvatoare de viaţă. Protocolul este unul singur: salvarea omului. Cred că mii de oameni au plecat murmurând mulţumiri din clinica clujeană. Una dintre cele mai în vârstă asistente ne spunea în salon că dr. Mircea Cazacu le punea să calce fişele pacientului, dacă le găsea colţuri sau îndoituri. Nu se admiteau greşeli, dar se tolera totul dacă binele pacientului o cerea.

Acum, se operează într-un ritm ameţitor, de dimineaţă, imediat după vizită, până seara târziu, paralel, în mai multe blocuri operatorii. Între timp, rezidenţii te răsfaţă, îţi descriu totul, te alină. Cu pacienţi sosiţi “pe bandă rulantă” din toată ţara, asistentele se dau peste cap să găsească paturi, să scrie fişe, să facă tratatemente şi cumva, nu ştiu cum, să ridice către spitalizaţi ochi şi vorbe pline de bună dispoziţie.

Nimeni nu ratează nicio venă, pentru orice durere există un calmant, se găseşte un îndemn pentru fiecare lacrimă, iar bunul simţ tronează în orice discuţie. Asistentele nu bârfesc, infirmierele nu trântesc sau stropesc, doctorii îţi vorbesc ca unei membre a casei regale. Nu se cer bani, nu se pretind plicuri, nu seamănă cu nimic din România. Dr. Valentin Munteanu a preluat conducerea spitalului şi habar nu am dacă este un manager excelent – ştiu doar ce am auzit de la colegi: că datorită muncii lui de excepţie în sala de operaţii, nimeni nu îndrăzneşte să închidă unitatea.

Ştiu, în schimb, că rar îţi este dat să cunoşti un om cu atât har, înzestrat cu o modestie care fascinează prin simplitate si raritate. Chirurgul acesta, care ţine în îndemânarea mâinilor şi sclipirea minţii vieţile a sute de persoane, are liniştea şi încrederea în miracole a unei icoane. Nu îl vezi îngrozindu-se în faţa analizelor, nu îţi aruncă ecografiile, nu dă din cap neputincios şi nu zice “Nu cred că mai pot face ceva”. În schimb, îţi caută ochii cu o privire caldă, te temperează cu o atingere ca de aripă şi murmură: “O să fie bine. Uite cum facem…”.

Când am plecat din Deva, înainte de consult, eram prăbuşită. După ce am vorbit cu dr. Munteanu, eram optimistă. Când am plecat, după operaţie, din spital, eram gata pentru o nouă viaţă. Mulţumesc.