DacFest 2013, sau lupta strămoşilor cu… “civilizaţia” românilor – fotoreportaj

Dacii şi romanii s-au trezit asaltaţi de manele şi kitsch în Munţii Orăştiei. Decizia de a uni singura manifestare de bun simţ din judeţ cu “populara” de la Costeşti s-a dovedit total neinspirată. Iubitorii de istorie şi turiştii au trecut prin marea de comercianţi şi cârnăţari pentru a ajunge în aşezarea antică. Unii au făcut cale întoarsă, alţii au strâns din dinţi şi au trecut prin “deşeul” cultural înşirat prea mult de-a lungul drumului. Chiar şi în tabără, au răzbătut frânturi din zgomotul de la vale, aşa că dacii şi romanii au ajuns să se roage de tarabagii să dea “muzica” mai încet. Jenant.

Din respect pentru munca celor care s-au străduit să reînvie momente aprige din istorie, nu vom nota mai multe despre bălăcăreala de la această ediţie, în speranţa că aşa ceva nu se va repeta în anii viitori. Nu de alta, dar asociaţiile de reenactment merg pe principiul “mai bine un lup mort, decât un câine viu”. Şi, la ediţia din 2013, lupul a cam avut coada între picioare, deşi membrii Terra Dacica Aeterna din Cluj şi Apulum Reenactment din Alba şi-au jucat strălucit rolul de strămoşi: dacii şi romanii au revenit pe tărâmurile unde a început povestea românilor. Timp de două zile, mii de turişti s-au reîntors în timp ghidaţi de o mână de pasionaţi de istorie care şi-au propus să reînvie traiul strămoşilor neamului. Indiferent de vârstă, vizitatorii au stat la coadă pentru a-şi face fotografii cu dacii sau romanii, pentru a proba costumele sau armele meşterite întocmai precum cele ale strămoşilor. Ca să nu provoace leziuni vizitatorilor, romanii trag cu balista, sus, pe coastă, în timp ce arcaşii s-au instalat mai la vale şi oferă lecţii gratuite: “Dacă scrieţi cu mâna dreaptă, ţineţi arcul cu stânga, o să vă obişnuiţi. No, luaţi arcul în mâna stângă, se stă cu picioarele paralele, corpul răsucit în stânga, cu privirea către ţintă, mâna cu arcul întins cu cotul îndoit un pic spre exterior, ca să nu vă lovească coarda. Prindeţi coarda cu trei degete de la dreapta, trageţi de coardă şi daţi drumul săgeţii”. Tânărul instructor este Incze Robert. Are 13 ani, este din Alba Iulia, trage cu arcul de vreo doi ani şi dă lecţii sub ochiul atent al tatălui său, lector universitar. “Mă relaxează trasul cu arcul, este o activitate pe care o recomand cu căldură pentru hipertensivi, cei cu probleme cardiace sau cei care suferă din caza stresului. Ai nevoie de linişte sufletească dacă vrei să tragi corect cu arcul”, zice Incze Robert, dac în timpul liber.

Vremuri de pace

În tabără, entuziasmul prinde aripi: nu poţi să-ţi desprinzi privirea de pe bebeluşa de nouă luni îmbrăcată într-un cămeşoi lung, încinsă cu un brâu de care atârnă nostim o codiţă de iepuraş: Alexia, prunca taberei, face primii paşi în opincile minuscule şi gângureşte fericită sub privirea mamei. În alt colţ de tabără, tatăl – un dac mic, poreclit “Apaşu” – se ocupă de atelierul de pielărie. O copilă de câţiva ani, cu părul roşu, vorbeşte despre jocurile dacice: “Copiii de atunci aruncau cu piatra către o farfurie sau se jucau de-a cine dă mai tare piatra”. Aaa, deci ei dau cu pietre după romani… “A, nu, nu! Dăm cu arcul după ei”, mă contrazice fătuca. În mijlocul taberei, un copil cu straie lungi se străduieşte icnind deasupra unui topor. Greu, nimereşte butucul şi toporul sare înapoi. Cu toată strădania puştiului, nicio amărâtă de iască nu sare din lemn. Dacii îi privesc îngăduitor neîndemânarea, dar femeilor nu le pică bine aventura în lemnărit şi ridică vorba la puiul de dac ca să-i potolească avântul periculos. Îmbrăcată în straie azurii precum cerul văratec al Daciei, Angelica Bălos descurcă bombănind nişte gheme încurcate: “Femeile dace se ocupă de casă, de copii, de treburile din jurul locuinţei. Aici ne ocupăm de ţesut, de făcut oale şi mâncare, bineînţeles. Bărbaţii se îndeletnicesc cu pielăria, fierăria, că nu a început încă nici un război, dar bagă samă că nu ştiu ce fac romanii ăia, cred că vor să vină pe noi”.

Pregătiri de război

Ei, da: femeile dace au auzit bine. Din tabăra romanilor, zgomotul armelor răsună tot mai puternic. Este clar că legionarii se pregătesc de război. Se lustruiesc coifurile, se ascut săbiile, se îmbracă, cu greu, armurile grele de metal. “Ne pregătim de bătălie, urmează să reconstituim bătălia de la Tapae din anul 87. Bătălia a fost în primă fază câştigată de daci, iar după un an de zile Împăratul Domiţian a mai trimis un corp de armată, o legiune care a luptat cu dacii şi bătălia s-a terminat oarecum indecis, totul s-a terminat cu Pax Romana, o pace foarte ruşinoasă pentru Imperiul Roman”, spune Cătălin Docan, vicepreşedinte Terra Dacica Aeterna, centurion în Legiunea a V-a Macedonica. La un pas, doi legionari se chinuie cu o lorica hamata, o armură din inele. Vlad, alias Lucius Aenneus Surus, cel mai mucalit roman, cu vorba pur ardelenească, trage de marginile apărătorii de metal în timp ce colegul legionar suportă chinul cu braţele ridicate: “Grea treabă, foarte… Nu-n grabă se echipau, se vede că eficienţa romană constă în lucrul în echipă, niciunul nu putea să se echipeze singur”. La cât se străduie, altceva mă interesează: dacă vin dacii, aşa, pe neaşteptate? Şi aflu: “Numai foarte puţini dintre romani purtau lorica hamata, majoritatea purtau segmentata şi asta-i mult mai uşor de luat, e din plăci de metal”. E greu? Sigur nu-i o măsură prea mică? “Nu e bună. Depinde mult de diametrul omului, al sârmei, al inelului, da’ ne obişnuim, asta-i sala… Sala de forţă!”, chicoteşte Vlad. Alt roman se chinuie cu o segmentata, ajutat de o femeie din tabără: “Dacii trag blana pă ei şi gata. Noi mergem acuma să le scoatem blana de pe umeri…”. Dar nici în tabăra dacică, lucrurile nu merg prea bine pentru căpetenia Oroles, care îşi îndeasă peste pumn o apărătoare asortată cu platoşa, meşterită din solzi mobili care dau impresia de reptilă. “Armura este nouă, am făcut-o eu în totalitate anul acesta, are 3.000 de solzi şi vreo 20 de kilograme. E foarte eficientă în luptă şi ţine bine la lovituri, este grea câteodată, dificil de suportat mai ales în zilele călduroase, dar prefer să fie grea şi bună, decât uşor de străpuns”, spune dacul care îl va juca în bătălie pe Decebal.

“Cine-i Tape?”

Gata, începe “marea confruntare” şi soldaţii se îndreaptă către locul luptei, fiecare după propriile reguli. “Militeees!”, strigă generalul şi legionarii răspund în cor: “Roma!”. La daci, e mai simplu, se ţin unul după altul şi şeful lor fluieră scurt, ca la oi. Se fac taberele faţă în faţă: dacii din primul rând se pitesc după scuturile mari şi ovale, în urmă, arcaşii întind coarda: “Arcaşi, pregătiţi… ţintiţi… trageţi!” Dacii lui Decebal pătrund în cetatea romană, taie capul guvernatorului şi un luptător cu sica pleacă de la locul faptei, ridicând ca trofeu un cap hidos de manechin. În prima luptă, dacii înving la Tapae şi un băieţandru se întreabă: “Cine-i Tape?” Se înţelege că n-a fost atent la orele de istorie, de latină, ce mai… comentariile sunt produsul unor generaţii care au participat la prea multe ediţii a sărbătorii populare de la Costeşti. În scenetă, împăratul se înfurie “la scor” şi trimite altă legiune, Macedonica: “Dex, dex, dex, sin, dex” în timp ce strămoşii urlă: “Dacia liberă!” Trupele se încaieră, balanţa înclină către romani, care se retrag după ce sunt atacaţi în Panonia, iar dacul Vladimir Brilinsky, “Nunu”, administratorul sitului Sarmizegetusa Regia şi fratele lui Decebal din scenetă, este trimis la Domiţian la negocieri. Un roman se repede să-i ia falx-ul şi lui “Nunu” îi sare muştarul. Publicul se sperie, momentul nu mai pare regizat, iar căutătura dacului îl face pe roman să scoată gladius din teacă. “Nu pune mâna! Nime’ nu-mi ia mie arma!” Era cât pe ce… Lupta se încheie, taberele se salută, romanii se întorc cântând în tabără. Dar despre bătăliile care au îngenuncheat Dacia şi victoriile lui Traian, participanţii vor afla mai multe în ediţiile viitoare ale festivalului. Asta doar dacă autorităţile vor lua deciziile corecte şi vor păstra DacFest-ul nepătat de manele şi chinezării.